Uranus, planeta cainilor pierduti

Care crezi că e cel mai mare defect al tau?

N-am răbdare.

Fie că a fost răspunsul corect sau nu, de atunci conștientizez tot mai mult faptul că cel puțin a fost pe aproape. M-am ridicat de pe canapeaua verde și am ieșit pe hol, apoi mi-am dat seama că am uitat basca acolo. M-am întors, am sunat iar la ușă, ea mi l-a întins cu ambele mâini ușor veselă. Am ieșit, se întunecase, era abia 5 și ceva, nu era nimeni afară. Nici portarul nu era afară și eu nu știam cum să mă întorc și pe unde să o iau.

Am făcut dreapta, dar niște câini care lătrau în depărtare m-au făcut să mă răzgândesc. Când am întors capul spre stânga am văzut Casa Poporului și mi-am dat seama că Izvor e aproape, așa că am mers spre el. Scoteam aburi pe nări și lumina galbenă se răsfrângea asupra străzilor pustii. Doamne, abia așteptam să ajung acasă, după ce am mers puțin spre Casa Poporului m-am uitat din nou stânga-dreapta și am văzut hotelul. Atunci mi-am dat seama unde sunt și ce trebuie să iau ca să ajung la o gură de metrou, Bucureștiul subteran mi-e mai cunoscut decât orice stradă de-a lui. Știu fiecare chioșc, magistrală, stație, peron, doar magistrala aia de la 1 Mai mi-e mai puțin cunoscută.

Odată ce mă scoți la suprafață, riști să mă pierzi repede, dar din nou, depinde de zonă.

Vuietul aspiratorului soarbe nu numai praful, dar și clipa prezentă. În permanență mă duce departe, azi m-a dus acolo, pe Uranus. Planeta câinilor pierduți.

Amintirea din ziua aia se oprește acolo, la vederea hotelului, la găsirea drumului spre casă. Scena îmi revine des în minte pentru că în fiecare zi îmi dau seama, cum am zis și mai devreme, cât de puțină răbdare am. Puțina răbdare pe care o am e impusă, e vie. De fapt, răbdarea mea e ca un câine care se zbate în lanțuri, care vrea să scape.

Și mi-am dat seama, plecând din prezent pentru un moment, că tot ce am trăit până acum e o lecție. O lecție pe care n-am văzut-o, dar pe care o văd acum, văd cum mi se dau situații care cer ceea ce eu pot da foarte greu – răbdare.

În tot ce vreau să fac și unde vreau să ajung trebuie răbdare, e o luptă pe care o accept, cu siguranță nu e cea mai grea, dar nici cea mai ușoară. Nu e ușor să aștepți pe cineva sau ceva, nu e ușor să aștepți să găsești ce-ți trebuie.

Așteptările constante, speranța pentru un mâine în care să mi se întâmple lucrurile alea bune, bune, bune pe care le vreau nu fac altceva decât să mă ardă, să mă reducă, să mă exaspereze. Nu trebuie să fie așa, dar așa este. Trebuie să rămân în prezent, să nu îmi mai fac speranțe, să nu mai aștept. Ăsta e sfatul cel mai bun pe care l-am primit, pe care îl dau mai departe: nu mai aștepta. Nu mai aștepta nimic de la ceilalți, de la viață, nici măcar de la propria persoană.

Inevitabil ajung tot acolo, ăsta e călcâiul meu, câinele meu care latră și mușcă. Nu te sperie doar pe tine, mă sperie și pe mine uneori și încerc să scap. În puținele momente în care reușesc, mă simt goală și transparentă, ca un rotocol de fum purtat de vânt. Atunci nu întârzie să se întâmple lucrurile bune. Când nu reușesesc simt că lupt, dar că lupt degeaba, pentru că nu se mai întâmplă nimic. Nu știu cum să mă opresc din luptat, din sperat, aș vrea să îmi dau seama până nu e prea târziu, aș vrea să găsesc calea așa cum am găsit-o în seara aia, uitându-mă în stânga și dreapta.

Nu știu ce mă face să mă simt mai vie, poate toată introspecția de mai sus e inutilă. Dacă tragem linie adevărul e că indiferent de cum aș fi, cu răbdare, fără răbdare, nu pot controla nimic din ce se întâmplă ăn viață. Și asta mă sperie, trecerea timpului mă sperie, lumea mă sperie, anii pe care îi am mă sperie.

Partea bună e că de acum încolo am unde să parchez mașina pentru că nerăbdarea asta care fierbe în mine uneori pare a fi un handicap destul de serios.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *