Unde esti?

Fiecare oră și fiecare minut trebuie să fie destinate cuiva sau pentru ceva. Dacă e somn, birou sau drum, nu contează, ideea e că la sfârșitul zilei stau și mă așez pe scaun și mă întreb băi, dar pentru mine când mai e timp?

Ajung să mă întreb unde sunt, cine sunt și ce vreau, doar pentru că-s prea obosită sau amețită să înțeleg rapiditatea cu care se întâmplă și schimbă lucrurile din jurul meu. Uneori mă simt retardată, poate chiar sunt. Culmea e că nu mai găsesc plăcere în nimic. Râd rar, am început să mă uit la stand up comedy pentru asta, nu mai sunt optimistă ca înainte, nu mai am planuri de viitor, nu îmi mai bat capul cu proiecte, cu online, cu oameni, nu mai am un program pus pe hârtie cu locurile în care trebuie să ajung. Urăsc într-un fel ceea ce am ajuns, în fiecare zi încerc să mă conving că o parte din progresele pe care le-am făcut în ultimii ani sunt încă acolo. Până la urmă ajung să îmi zic să tac din gură și să mă las leganată în continuare de metrou, că tare bine e și poate adorm.

Cât mă leagănă metroul mă gândesc la oamenii pe care i-am cunoscut. De fapt, la cei pe care cândva i-am considerat prieteni, mă mai gândesc și la cei pe care am ajuns să îi iubesc prostește și temporar. Fiecare din ei – o stație de metrou. Atât au ținut, poate cu ceva staționări de 1 minut – 2 minute.

Am tot felul de temeri stupide, răsărite din cine știe ce colț întunecat al minții mele. Un prieten apropiat îmi spune că am probleme cu încrederea în sine, iar eu de obicei tac când spune asta. Eu zic că-s destul de onestă cu mine însămi, dar mai știi, poate că nu sunt, poate că deseori mă mint fără să știu, blocată în sensul unic al acelor de ceas.

Momentul zilei preferat e atunci când pun capul pe pernă și am conștiința împăcată. Când trag aer în piept puternic pentru ultima oară pe ziua respectivă, când simt textura feței de pernă, căldura pisicii care-i așezată pe pătură, când mă ghemuiesc, așa, singurică cum sunt și știu că gata, acum toate grijile trebuie să dispară. Ăla e momentul în care de fapt conștientizez că totul e bine fiindcă eu sunt bine fizic și familia mea e bine și-s acasă. Până la urmă, la sfârșitul zilei asta e tot ce contează.

Strâng perna și-s mulțumită, liniștită. Da, ăsta e cuvântul, liniștită. E o liniște adâncă și tot mai adâncă, și tot mai adâncă, sunt acasă și gata, acum pot să dorm, acum se lasă liniștea. Și se lasă liniștea….

 

Până dimineața când pisica miorlăie și telefonul sună. Închid telefonul și las pisica la ușă, o folosesc pe post de snooze până mă ridic din pat și îi deschid. Și o iau de la capăt.

 

4 thoughts on “Unde esti?

  1. Abia aştept weekend-ul să te fac sa râzi fără stand up comedy!
    Off: nu mai am mari aşteptări de la weekend-ul asta, dar simt că am nevoie de o destresare zdravănă! >:D<

  2. Ofera-ti timpul necesar pentru a-ti regasi calea, viata nu trebuie sa fie mereu un roller-coaster. Mi s-a intamplat, si cred ca nu doar o data, sa nu mai stiu cine sunt, ce fac, de ce fac ceea ce fac, incotro ma indrept, este oare ceea ce imi doresc? si raspunsurile nu veneau peste noapte, sau cel putin in perioada aia nu veneau si punct.

    Asa ca m-am lasat dus de val, de inertia vietii, fara planuri marete si doar cu scopul de a mai supravietui pentru inca o zi.

    La un moment dat lucrurile si gandurile ti se reaseaza in asa fel incat poti vedea din nou clar si poti porni din nou intr-o noua cursa de roller-coaster, si poate una mai spectaculoasa decat oricare alta de pana atunci.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *