unde au disparut oamenii spontani?

Mai țineți minte scena aia din  film în care un el și o ea se hotărăsc să plece de nebuni unde văd cu ochii, petrec clipe frumoase împreună și se întorc acasă fericiți? Mai știi când te-a sunat cel mai bun prieten și ți-a zis că e la mare? Și când l-ai întrebat: cum adică ești la mare? Ți-a răspuns că așa a vrut el în ziua aia, să meargă la mare? Și ți s-a părut mișto, știu. Și mie mi s-ar fi părut dacă aș fi avut un astfel de prieten bun care să îmi zică asta.

Asta e, mi se pare mișto să fii spontan. Și mie îmi place uneori lucrul ăsta, chiar dacă de multe ori nu găsesc cu cine. Îmi place să fac lucrurile altfel, de ce să le fac la fel? Observ că oamenii sunt comozi. Și eu sunt uneori, de multe ori. Alteori e vorba că nu ai bani să faci ce vrei, dar observ că celor din jurul meu nu le place riscul, nu le plac nici cele mai mici schimbări.

Până la urmă nici măcar nu vorbesc despre spontaneități mari, vorbesc de spontaneități mici. Super mici poate. O spontaneitate mică ar fi să plec de la locul de muncă, să mă învoiesc o oră și să mă duc să fac ce îmi place. Să iau prânzul altundeva, să iau un autobuz de la un capăt la altul, să sun pe cineva cu care n-am mai vorbit de foarte mult timp și să îl invit la o cafea. Să ies afară și să îmi cumpăr o coardă și să sar, să merg cu bicicleta pe ploaie, să o invit pe fata de la patiserie în oraș, doar pentru că așa simt.

Din punctul de vedere al spontaneităților mici care sunt mult mai la îndemână până la urmă, pot să zic că-s acolo. Sunt genul de om care se hotărăște să meargă pe o altă parte a trotuarului decât cea pe care o ia în mod normal, sunt genul de om care la 15 în mijlocul zilei îți dă mesaj de ”hai la o cafea/la un film/undeva”.

Sunt genul de om care, dacă are suficientă energie, încearcă să își schimbe cursul cumva. Lucruri mici, poate ați spune nesemnificative. Și ce dacă merg pe alt trotuar? Și ce dacă am plecat în parc? Ei bine, da, sunt mulți care nu schimbă trotuarul, sunt mulți care nu iau metroul în sensul opus doar ca să vadă ce oameni se mai urcă în el.  Și mi se pare ciudat mie, dar mă rog, probabil ciudata sunt eu. Uneori aș vrea să nu fiu nevoită să îmi planific ieșirile cu o zi-două-trei înainte, uneori aș vrea să nu planific pe cine întâlnesc sau nu, doar să merg pe stradă și să dau mâna cu lumea și să vorbesc cu toți, repet, fără un scop, doar pentru că asta mi-ar plăcea, doar pentru că asta aș simți. Alteori m-aș așeza pe podeaua metroului, doar ca să privesc tavanul sau pe aleea din parc, doar ca să privesc cerul. Să nu mai zic de fantezia pe care o am cu așezatul pe capota Bălănicăi ca să privesc stelele noaptea (n-am încercat însă pentru că mi-e teamă să nu o îndoi :D).

Și ca să închei apoteotic, am un citat (știu, vă plac mult) luat de pe o poză de pe Facebook (știu, știu, e tare) care spunea un lucru adevărat: Do something instead of killing time. Because time is killing you! (P. Coelho)

Câți dintre voi încearcă să își schimbe ziua prin lucruri mici, câți dintre voi scapă de gândirea trecută prin filtrul programului stabilit cu o zi înainte?

6 thoughts on “unde au disparut oamenii spontani?

  1. Pingback: Hai sa fim ciudati !

  2. Aia cu privit stele de pe capota se rezolva usor – iti imprumut Nissanul de la munca – tabla de otel 200% 🙂
    In rest, lipsa timpului nu e o scuza pentru a “fugi” de spontaneitate 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *