Un trecut atat de viu, incat nu imi gasesc cuvintele sa vi-l descriu

Mai are rost oare să spun cât de mult îmi lipseşti?

De fapt, nu are rost nimic pentru că totul s-a schimbat. Da, oameni buni, multe s-au schimbat. Multe se schimbă, unele în bine, altele nu. Sunt un om care trăieşte în trecut, ştiu, poate prea mult. Asta mi-e natura, sunt nostalgică şi fiecare miros de vechi, uneori un simplu cuvânt mă propulsează înapoi în timp ca şi cum aş fi o minge. Felul meu de a fi nu are nici cel mai mic respect pentru ce vreau eu. Asta poate pentru că nu ştiu ce vreau, asta poate pentru că nu sunt deloc hotărâtă că nu mai vreau să retrăiesc unele vremuri.

Şi de ce nu aş vrea să retrăiesc acele vremuri? Aveam alte probleme, mult mai nesemnificative şi toată lumea era sănătoasă şi la locul ei. Da, toată lumea era la locul ei…

Am dat cu nasul de mirosul casei în care am copilărit şi mi s-a deschis în faţă uşa către trecut. Un trecut atât de (încă) viu, încât nu îmi găsesc cuvintele să vi-l descriu, serios.

Mă mângâie zilele cu soare în care păşeam pe aleea denivelată din curtea şcolii, aud glasurile colegilor mei de generală şi simt fericirea aia când, după îndelungi rugăminţi, “doamna de biologie” ne scotea afară la strâns gunoaie. Da, ne rugam să ieşim afară să strângem gunoaie din curtea şcolii pentru că era frumos afară şi voiam să ieşim, să putem vorbi între noi în timp ce facem curat. Curtea şcolii era mare, plină, absolut plină de verdeaţă.

Acum ştiţi ce este? O altă clădire. Atât. Asta este. Beton. Un beton rece ce astupă fericirea noastră de atunci, o sugrumă. Mă sufocă clădirea aia de fiecare dată când trec pe lângă ea, deşi ştiu că e de fapt un alt corp din şcoală pentru că s-au înmulţit copiii şi nu mai e loc. Şi cu gândul ăsta încerc în vid să mă alin, clădirea tot prinde braţe şi mă sufocă.

În fine, dragostea asta de trecut e ereditară pentru că şi mama preţuieşte amintirile şi le trăieşte. Nu ştiu dacă cu aceeaşi intensitate ca mine… ea nu scrie pe blog ca să aflu 😀 În orice caz, datorită ei există articolul ăsta pentru că azi am dat de acest dosar vechi, cu miros de amintire, pe care ea l-a păstrat, în care am găsit multe scrisori către moş Nicolae, Iepuraşul de Paşte şi nişte desene de-ale mele din generală. Parcă îmi aduc aduc aminte perfect ziua în care profesorul meu de desen ne-a învăţat cum să facem un portret tehnic şi cum colega de lângă mine făcuse unul destul de reuşit, dar îl lăsase pe profesor să i-l termine, ea plecând în pauză. Am rămas eu cu el în bancă, ca doi şcolari, pictând în continuare, eu din curiozitate pentru rezultatul final, el din pasiune şi din bunătate (p.s. portretul tipului bărbos şi chelios e al chipului lui, s-a aşezat în faţa noastră şi a zis “eu o să fiu modelul vostru”, asta după ce ne-a schiţat pe tablă şi ne-a explicat cum să proporţionăm corect nasul, ochii, gura etc.).

Apoi revăd lucruri care au rămas în mine până în ziua de azi. Am scris o scrisoare Iepuraşului de Paşte în care îi spuneam că vreau O CHITARĂ! Dumnezeule, încă de pe atunci aveam obsesia cu chitara. Scrisoarea e de prin 96-97, nici nu ştiu, dar în orice caz nouăzeci-şi-ceva, nu ştiam să scriu prea bine după cum se şi vede (făceam “S”-ul invers 😀 ). Şi apoi am dat de desenul cu rochia mov, mov! Camera mea e mov acum şi multe din haine îmi sunt mov. Am o pasiune şi pentru asta şi chiar nu ştiam de pe când am pus movul pe primul loc în topul culorilor.

În orice caz, vă las cu poze, portretele au fost făcute în 2003, acum 9 ani. Ce de vreme, ce de ani, ce de schimbări şi ce bine îmi pare că am hârtiile astea îngălbenite de vreme, n-am avut norocul precum copiii din ziua de azi să îmi documentez toată viaţa în gigabiţi de poze şi filmări. De hârtia asta atârna mii de gânduri, trăiri, o grămadă de ani şi ce bine că le-a păstrat mama. Sper să nu uit să îi mulţumesc mâine dimineaţă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *