Un semn

Ma intorc acasa. Drumul e lung. Iar am gresit, iar sunt o proasta. De ce fac eu asta? Raspunsul imi intra in minte firesc si mi se face frig si incep in jurul meu sa rasara ca niste ciuperci, intrebari. Intrebari peste intrebari… semne de intrebare, o curba, o linie dreapta si un punct stangaci, sters si totusi, un semn.

Intru pe strazi, stau in masina, intre alte 3 persoane. Sunt de fapt departe, in luminile strazilor, in parfumul lui, in ochii lui, atingerea lui, bratele lui. Si totusi femeia de langa mine ma loveste iar, ma impunge, sigur o sa imi invineteasca bratul pana ajung acasa si revin. Revin in masina in care sunt. Aud copilul mic care plange. Incerc sa inchid ochii, apoi sa ma uit pe fereastra, dar femeia iar ma loveste in brat. Iar. Iar. Iar.

Imi simt pleoapele foarte grele si iar gandul ma duce departe. E la Unirii, e noapte, dar e galagie. E multa lume pe strazi, toti sunt veseli, toti indragostiti, toti asteapta pe cineva, toti au un “cineva”. Luminile sunt multe, frumoase, sunt reclame, afise, firme. Iubesc noaptea. Iubesc firmele luminoase. Imi plac cei care iubesc… da, in seara asta imi plac. Imi place sa ma plimb cu masina, imi place intunericul si imi plac luminile strazilor, imi plac mainile impreunate. Sunt numai tineri. Vreau sa ma asez pe sosea, sa ma uit la stele, la semafor. Nu vreau sa fiu singura, dar nu sunt. Esti langa mine si ma strangi in brate, ma saruti si mai mult decat mi-am imaginat vreodata, ma iubesti. E o iubire pura, de neclintit, de care nici nu ma indoiesc, care da clasa tot trecutului tau, o iubire care umbreste toata nefericirea din jurul tau. Esti fericit si sunt fericita. Imi place sa fim fericiti.

Alte ghionturi ma trezesc din vis, dar nu recunosc peisajul. Nu recunosc oamenii, nu recunosc casele, strazile. Unde sunt? Ma dau jos din masina, ii spun sa opreasca. Stiu unde sa ii spun sa opreasca, dar nu recunosc nimic. Nu stiu ce caut aici. Strazile nu mai sunt ca in copilarie, nu au dulceata tineretii in aer, nu mai sunt tantari cu roiul si gandaci pe stalpul de beton. Prietenii mei nu sunt aici. E doar un mare gol si am pornit la pas. Nu stiu unde sunt si nu stiu niciuna dintre strazile astea… nu cunosc nici orasul. Merg si merg incontinuu, imi vad umbra si cineva in departare imi face semn. Ma cunoaste. Cand vad persoana mai de aproape imi dau seama ca am ajuns acasa. Singurul loc pe care il cunosc. E singurul loc pe care il cunosc, pe care il iubesc, in care ma simt de cele mai multe ori in siguranta. E un fel de parte buna a marului stricat. Un mar stricat pe care zi de zi il urasc mai mult, in care nu ma regasesc. Casa mea e partea buna si tin la ea cu tot sufletul, asa cum tii la ultimele haine pe care le ai. Sunt multe de imbunatatit la ea, sunt multe defecte, multe lipsuri, dar e a mea, e locul in care sufletul meu rasufla usurat si spune “sunt acasa”, apoi se scutura de praf, se asaza in fotoliu, isi pune un pahar de apa si incepe sa scrie pe blog.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *