Un review special: Panza de paianjen – Cella Serghi

“Am inteles ca trebuie sa plec singura. Mi-a fost teama ca, dupa ce nu am putut articula intaiul cuvant, nu voi putea face nici intaiul pas. Dar am pornit, cu sufletul strivit, cu greutatea cu care ai umbla daca ar trebui sa ridici, pentru fiecare pas, piciorul cu amandoua mainile. Ma lasai sa plec, dupa miezul noptii, in bezna, singura.”

Stiti cu totii ca de mult timp imi caut de lucru. Zilele trecute ma uitam iar peste CV, pentru a mai pune o virgula, un semn diacritic, sa fac ceva pentru a fi mai atractiv. M-am uitat per ansamblu si m-am intrebat “ce striga CV-ul meu? Ce domeniu? La ce sunt eu buna?”. CV-ul meu striga “literatura” si raspunsul m-a intristat pentru ca nimeni nu cauta “literatura”. Toti cauta “marketing”, toti cauta “economist”, “contabil”, “programator”, pe cand al meu striga “literatura”, adica “scriitor”, adica “inutil”, adica “muritor de foame”. Nu striga numai asta, fireste, dar per ansamblu…. datorita (sau “din cauza”?) tuturor activitatilor/premiilor din liceu, CV-ul meu are stampila de “literatura”.

Si iata-ma in seara asta, cu aceeasi carte a Cellei Serghi in fata, “Panza de paianjen”, o carte pe care o savurez de o saptamana-doua si care nu as fi vrut sa ia sfarsit. Raspunsul imi apare din noua in minte, “Literatura”, dar care este intrebarea?

Cum as putea sa descriu cartea acestei femei minunate? Autobiografie? Roman de dragoste? Nu. Nu este un roman de dragoste. In nici un caz asta. “Panza de paianjen” este de fapt o carte despre razboi. Da, e o carte cu lupte, cu victime si morti. E o carte trista, dar optimista in acelasi timp. E viata unui om. Oamenii sunt incredibil de barfitori in general, cum de cartea asta nu a avut mai mult succes? Cum de nu vorbeste toata lumea despre ea in sus si in jos? Cum de nu am citit recomandari? CUM??? Oamenii barfesc… si aici, in fata noastra, avem viata unui om. In pagini. In litere. In sentimente, emotii, trairi, descrieri, culori, dialog, naratiune, prejudecati, oameni. Oameni.

Nu am cuvinte sa descriu frumusetea acestei carti, complexitatea ei. Nu am puterea sa va spun de ce o recomand, pentru ca vorbele mele palesc in fata acestui talent. Si stau si ma gandesc… Stiti… in liceu… aveam de citit, ca fiecare generatie, “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”. In primul rand am gasit-o foarte greu la biblioteca. Mi-a cumparat-o sor’mea dintr-un anticariat si am inceput astfel sa o citesc, cu intarziere. M-am zbatut sa o duc la capat, m-a pierdut, m-a dezamagit pentru ca toata lumea era innebunita dupa ea si spunea ca e foarte misto si ca pe ici-si pe dincolo. Pe mine nu m-a prins. E un mister. Nu m-a prins niciodata. Am incercat in prima faza sa citesc rezumatul si sa invat pe dinafara ce se intampla in carte. Ca un papagal. Nu am reusit pentru ca eu de obicei nu reuseam sa scriu un comentariu sau o lucrare pe baza unui roman pe care nu il citisem. Si ce daca stiam ce se intampla in mare… era egal cu 0. Rezumatul imi intra pe o ureche si imi iesea pe alta.

Nu stiu daca acum l-as intelege diferit, daca m-ar atrage. Sincera sa fiu nici nu vreau sa mai incerc, la cat de mult m-am chinuit sa o duc la bun sfarsit. Nu, nu am reusit nici pana in ziua de azi sa termin “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”. Bate-ma. N-am putut. Asta e. Ma impac cu incapacitatea de a trece peste paginile romanului lui Camil Petrescu.

Fac aceasta comparatie si ma gandesc la Camil Petrescu pentru ca in cartile lui a fost un singur lucru ce mi-a lipsit si peste care n-am putut sa trec. E un lucru pe care l-am regasit din plin la Cella si anume, sufletul. Eu nu am simtit urma de sinceritate sau suflet in paginile scrise in 1930 de Camil Petrescu. Cine sunt eu sa critic? Un simplu cititor. E parerea mea. In orice caz, ma bucur ca Petrescu a fost unul dintre acei multi care au incurajat-o pe Cella Serghi sa scrie.

Viata ei, povestea ei, merita stiute, merita traite. Eu am trait si am plans alaturi de paginile ei. Si acum imi vine sa plang cand imi aduc aminte pasaje din carte, dar imi dau seama ca s-a terminat. Si viata ei si cartea. S-a terminat razboiul… s-a terminat lupta ei dusa cu viata. S-au terminat din momentul in care a inceput sa scrie tind sa cred.

Iata, ma regasesc in fata cartii inchise, cu intrebarea in gand… Ce i-a salvat pana la urma viata?

Si raspunsul mi se propteste in minte precum fulgerul care lumineaza firesc pe timpul furtunii: Literatura.

Si poate nu vi se pare mare lucru, intr-adevar scriitorii sunt muritori de foame. Nu ma consider scriitoare, nici macar cand mi-a aparut povestirea intr-o carte tiparita nu m-am considerat scriitoare. Poate norocoasa, dar nu “scriitoare” pentru ca nu ma vad capabila de asemenea maiestrie, de asemenea pagini, asemenea romane sau poezii. Nu mai scriu la modul serios de ceva vreme pentru ca… poate n-am suficienta incredere in mine, suficient curaj sau suficienta dorinta de afirmare. Poate n-am suficienta vointa sa scriu pur si simplu. Cui ii pasa? Nici nu vreau sa am poate, dupa ce ochii mei trec peste asemenea randuri, ca ale Cellei, am impresia ca nimic nu poate fi mai bun.

Ca sa inchei… pentru ca e foarte tarziu si mi-e somn. Raman cu o curiozitate: De cate ori “contabilitatea”, “programarea” sau “marketingul” au salvat o persoana de la sinucidere, de la inec, de la mizerie si nefericire? Imi imaginez ca nu prea des. Ei bine, o sa pun capul pe perna in seara asta cu mandria ca CV-ul meu striga “literatura”, chiar daca sunt somera, pentru ca cel putin stiu ca e mai mult decat un domeniu pentru cei care stiu sa inteleaga. Stiu ca e o stare. Stiu ca e o fericire pentru unii. Stiu ca unii o scriu si altii o citesc cu acelasi interes, cu bucurie, cu simplitate, cu usurinta, cu claritate. Stiu ca pentru multi e o salvare.

Noapte buna.

One thought on “Un review special: Panza de paianjen – Cella Serghi

  1. Hai ca sunt foarte mandra…..niciodata nu ai scris mai cu suflet decat in aceasta postare!!!! sunt de acord cu tot ce ai scris despre literatura si efectele ei asupra oamenilor ; si pentru mine e o salvare.
    Referitor la Camil Petrescu, e scriitorul meu preferat, Ultima noapte…e un roman bun, dar programa scolara ar trebui sa se concentreze pe Patul lui Procust (romanul meu preferat pana la Panza de paianjen).
    Iar contabilitatea, marketingul si programarea sunt meserii realiste sa le spunem care aduc un venit sigur si poate chiar impliniri celor care le practica cu pasiune.
    Literatura e o arta, arta e prin definitie subiectiva si se stie, nu e foarte profitabila in timpul vietii artistului (imi vine in minte doar Dali ca artist genial, talentat care a facut bani frumosi din arta lui), dar fara arta nu am putea face fata vietii….Oscar Wilde spunea ca e inutila, dar o inutilitate necesara, pt ca arta are menirea de a-ti salva si sufletul, asta in afara de primenirea constanta a sufletului pe care o face de fiecare data cand citesti, asculti muzica, vezi un film sau o piesa de teatru etc etc
    Sfatul meu e sa mu iti pierzi credinta, nici in tine insati, nici in viata, arta si oameni. Fiecare are drumul sau de parcurs. Hai sa mergem impreuna, macar pe partea literara!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *