un om cu o minte de turban

Inspir flăcările pe nări. Apoi pe gură și iar pe gură și iar pe nări. Turbanul de pe cap stă fix, ca și când ar adăposti și gândurile ca să nu ia foc. Dar gândurile nu mai sunt incandescente, s-au transformat într-o apă din aia-experiment. Știi la ce mă refer? Auzisem că remediul pentru a te lăsa de fumat e să pui mucurile de țigară într-un borcan cu apă și apoi să bei apa.

Cam apă din aia e în capul meu acum, se aude bâldâbâc-bâldâbâc și probabil că dacă ar bea-o cineva s-ar lăsa de fumat. Sau poate de gândit? De gătit? De ceva oricum s-ar lăsa. Nu știu exact de ce. Vreau să scriu în seara asta despre tine, dar nu știu cum încă. Culmea, aceeași propoziție mi-a spus-o cineva acum multă vreme, în altă viață, când afară mirosea a câmp și cerul nu era fumător. N-a scris totuși niciodată despre mine. Dar eu o să scriu despre tine cumva în seara asta, eu scriu de fapt despre toată lumea.

Dar acum cerul fumează. Își aprinde țigara la soare și trage adânc în piept și e foarte frumos fumul, ne place fumul, ne ține de răcoare. Și da, hai că vorbesc așa despre tine, ca fiind un Cer. De fapt vreau să vorbesc despre tine pentru că mergeam în deșert și s-a întâmplat o chestie interesantă. Din cauza căldurii vedeam albastrul de deasupra liniei orizontului ca fiind un ocean.

Rătăceam de nebună cu acest turban pe cap și n-aveam oglindă să văd cum îmi stă, iar apoi mă amuzam la gândul că m-ar putea vedea cineva pentru că nu era de fapt nimeni care să mă vadă. Nimeni nu mă vedea. Puteam să țip în acest deșert, să plâng, să scot zgomote animalice, să râd și să vorbesc cu mine, nimeni nu mă auzea.

În sfârșit și după mulți pași făcuți către niciunde am văzut așa deasupra mea, cât cuprinde, oceanul. Mă uitam cu genele arse de soare și bretonul ud de transpirație și nu îmi dădeam seama dacă e real. Și îmi repetam ca apucata ”e ireal, e ireal, ești ireal”. Am întins mâna și cercuri, mii de cercuri s-au întins pe toată suprafața. Oare cât de departe au călătorit? Uitasem de căldură, de tot, aveam nevoie de o scară, să mă pot scufunda în tine. Cum aveam să fac cu legea gravitației nu știam și nu știu nici măcar de ce mă gândeam la legea gravitației în condițiile în care deasupra mea aveam un ocean și sub tălpi ardea nisipul. Cât de nebun să fii?

Am clipit și am ținut ochii închiși mai mult de o secundă din cauza oboselii. Lângă mine a apărut scara pe care o voiam. Am urcat pe ea și cu mâna sus tot atingeam suprafața apei și tot mai mult se depărta, lăsându-mă să trimit doar cercuri. Când am ajuns la ultima treaptă, oceanul a dispărut și a apărut din nou fumul de țigară și bricheta care ardea totul în jur. Am căzut înapoi pe nisip și atâta văd acum – albastrul cămășii tale. Da, știu, nu era albastră cămașa ta când ne-am întâlnit, dar lasă-mă să te maschez un pic poetic. Un pic mai mult, așa, că oamenii deșertului atâta pot fi – în permanență însetați și complicați.

Încă nu știu cum să scriu despre tine, aș vrea să știu, aș vrea să pot, aș vrea să îți aduci aminte de mine, să pot să simt din nou. Aș vrea să mai inspir o dată măcar fumul țigării tale, doar pentru că știu că mai întâi a trecut prin tine și asta nu poate să îmi facă rău.

Și tot scriind că nu știu să scriu despre tine, iată că am scris. E greu să înțelegi un om cu o minte de turban, știu. De multe ori mă abțin să mai dau formă literelor, nu vreau să te sperii. Poate de-asta am putut să trimit doar cercuri pe suprafața apei, pentru că ești de o liniște și o simplitate incredibile. Ireal. Tot la cuvântul ăsta am ajuns și închei cu următorul pas pe nisip. Eu, un punct sub mirajul care ai fost.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *