ultima oara

Dacă spuneți în poll-ul din dreapta că vă plac cel mai mult postările personale, iată că azi nu am ce să scriu. Nu s-a întâmplat nimic notabil…

Așa aș fi vrut să încep postarea asta, dar nu pot să o încep așa pentru că… Pentru că am avut doi câini și acum am unul singur. Întotdeauna am zis că nu-s așa atașată de ei, dar de fapt lacrimile mele spun altceva și durerea strigă și ea în ecou.

Știu, a fost doar un câine… Și totuși n-a fost doar un câine, niciodată nu e vorba doar de un câine, doar de o pisică, doar de… A fost un suflet, a fost o ființă cu ochi blânzi care acum câteva zile m-a apucat ușor de picior ca să îl bag în seamă și m-a lins pe picioare.

Acum 5-6 ore când am ajuns acasă, m-a lătrat. Mă gândeam că ia uite, în sfârșit a învățat să latre lumea pentru că întotdeauna erau veseli și dădeau din coadă. L-am mângâiat și pe el și pe frate său. La 5 minute am ieșit să atârn niște prosoape și stătea cu botul pe labe. S-a uitat la mine, apoi s-a uitat în altă parte, apoi i-am căutat privirea și i-am zâmbit. Nici n-a dat din coadă, nici nu și-a ridicat capul, nici nu s-a ridicat măcar, s-a uitat la mine și atât.

A intrat tata pe ușă și am auzit doar ”omorât”, era negru de supărare. Și am întrebat ca bezmetica ”ce? cine? cum adică?” Și mi-a spus ”mi l-a omorât, a dat mașina peste el”, ”peste cine?” am întrebat disperată pentru că nu înțelegeam. ”Roy”.

Nu știu dacă înseamnă ceva privirea aia pe care mi-a aruncat-o, dar îmi pare bine că am apucat să îl mângâi. Cine ar fi știut…  în tot Universul ăsta… că avea să fie ultima oară?

Roy

Cu bine, chinezul meu preferat.

Tot vara ai plecat și tu…

One thought on “ultima oara

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *