Uitam sa fim tineri

Mi-am adus aminte de un articol pe care l-am citit mai de mult în care o tipă povestea cum asta e țara în care la 23 de ani te simți bătrân. Și mai mult adevăr ca în vorbele fetei ăleia n-am mai găsit nicăieri de atunci și nici nu m-am mai regăsit la fel de bine în vreunul.

Deși când l-am citit nu trecusem încă prin acea vârstă, acum aproape în fiecare zi mă uit în oglindă și îmi aduc de vorbele ei. Cam cât de bătrân te poți simți la 23 de ani într-o țară ca România?

Alegem un drum relativ simplu în esență, dar care ni se pare greu. Alegi să faci 12 ani de școală, după care să dai la o facultate, iar în primii ani începi să ai primele job-uri ca să îți poți permite chirie, haine, sucuri și așa mai departe. Te gândești prea puțin la carieră în punctul ăsta, vrei doar să faci niște bani, să câștigi puțină independență pentru că nu te poți angaja în domeniul pentru care te pregătești. Trebuie doar să fii foarte norocos să găsești acea portiță în domeniul tău ori să fii chiar foarte bun la ceea ce faci, dar în general, oricât te-ai da peste cap, dacă acel dram de noroc nu există, degeaba te zbați ca un pește pe uscat. I’ve been, done that. N-a mers, dar pui totul pe seama faptului că încă nu ai facultatea terminata și n-ai o diplomă.

După ce termini facultatea (ai deja 22 de ani), iei diploma, lași șorțul de casier pe bandă și te duci să te angajezi pe domeniul tău, pentru ce te-ai pregătit atâția ani. Și stai o lună, două, trei pe tușă încercând disperat să găsești măcar un suflet care să îți acorde o șansă. Nu-l găsești așa că ești nevoit să te întorci la vechea replică ”Card de cumpărături aveți?” deși ceva moare în tine pentru că știi că ai mai mult potențial, dar nimeni nu vrea să îl vadă. Și totuși nu, mai stai 1 an acolo, timp în care mai trimiți CV-uri și scrisori de intenție fără un rezultat concret.

După un an, la 23 de ani, după 2-3 ani de casierie (nu că ar fi ceva rău, munca cinstită e onorabilă) te oprești într-o dimineață, pui cana ciobită pe mușamaua de la maică ta și te întrebi simplu… Da’ de ce?

Ai o facultate, poate te-a trecut și geniala ideea de a face un master deși nu aveai nevoie (amintiți-mi să scriu despre asta într-un alt articol) și după 2-3 de muncă silită te trezești că nimeni nu vrea să te angajeze pe domeniul tău… și te întrebi din nou… Da’ de ce?

Păi, pentru că nu ai experiență.

Păi, pentru că avem candidați mai buni.

Păi, pentru că 1000 de lei e un salariu prea mare, noi luăm doar interni care să ne facă munca pe degeaba.

Păi, pentru că ești supracalificată… deja ai 2-3 ani experiență, chiar dacă nu pe domeniul ăsta.

Astea de sus sunt doar câteva dintre argumentele pe care le-am primit eu/cei apropiați mie la un moment dat în viață. După atâtea încercări fără succes deja începi să ai căderi nervoase, să plângi și să dai în depresii, poate ajungi și pe la medic că ai început să chelești din cauza stresului.

Și acum întreb eu… Oare cum să NU ajungi așa? Să nu uităm să fim tineri când tot ce avem în creier se rezumă la bani și muncă? Când la 30 de ani dacă nu ești căsătorit, cu o casă, mașină și copil, ești deja pierdut…

Da, uităm să fim tineri pentru că n-avem timp să fim altfel. Uităm să fim tineri pentru că în ziua de azi totul se discută în bani, pentru că suntem dezumanizați de rutină și tot ce ne înconjoară e nesigur. Pentru că a fi tânăr la 23 de ani e cu adevărat un lux. Pentru că să mergi la mare/munte, să te îmbraci mereu cu haine noi și frumoase și să ieși 4 seri pe săptămână în oraș costă.  Așa că în ziua de azi e tânăr cine își permite.

One thought on “Uitam sa fim tineri

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *