trece trenul!

Îmi dau jos cerceii. Miros a parfum, îi așez în cutiuța neagră de pe masă. Mă uit din nou înspre ecran, apoi salut podeaua.

Ce mai faci, iubito? De când nu te-am mai călcat? Mâine am să te aspir și am să te spăl din nou, ritualul nostru din fiecare săptămână, dar în seara asta lasă-mă să te admir așa murdară cum ești.

Cerceii se odihnesc în cutiuță. Îi aud cum respiră, cum oftează și parcă îmi vine și mie să oftez. Le e dor de gura lui.

Păi să vă obișnuiți cu dorul, le spun cât de urâcios pot.

N-am apucat să ridic picioarele de pe podea nici 2cm că buzduganul realității m-a lovit în creștet. Sunt din nou aici, ce revenire rapidă, ce traseu scurt, parcă îmi vine să mă smiorcăi și să plâng ca un copil fără jucărie.

N-am să fac asta, dar presupun că e eliberator s-o scriu. Din pachet scot un șervețel umed, îmi șterg obrajii, ochii, fruntea. Mă mânjesc cu vechea culoare, urmez vechiul traseu. Știu, scriu tâmpenii, dar e bine. E așa de bine uneori să scrii tâmpenii pur și simplu.

Credință, speranță și singurătate. La asta îmi stă mintea. Și la frica ce stă tainică în mine, pasivă în cele mai multe cazuri. Se activează când simte fum, e ca un detector ce nu are nevoie de baterii, funcționează constant, e un sistem perfect. Frica e un sistem perfect. Am lovit puternic podeaua, s-a dus șocul până în oase, până în coloană, până în dinți ca atunci când am văzut muntele la televizor.

Îmi scot ochelarii de la ochi. Îi pun și pe ei în suport. Se pare că totul are o cutie unde trebuie așezat. Mi se pare ciudat. Da, de fapt și oamenii au așa ceva. Și câinii, până și păsările. Sunt în pijamaua veche, podeaua e rece și nu am ciorapi în picioare. Undeva departe cineva îmi șoptește ”ține-te bine”. Pun o mână peste cealaltă mână, ca să îmi dau impresia că nu-s singură (mai fac asta uneori, ba chiar mă iau și în brațe), înfig ușor degetele de la picioare în pământ și mă ridic.

Trece trenul! Alex, vino repede, trece trenul!

Fug repede și mă ridic pe vârfuri. Mă uit în depărtare de pe treptele vechii case, când viața se rezuma la minge, cireșe, la turtă dulce, cer cu obraz imens și pistruiat și praf de țară. Văd luminile vagonului. Da, iar trece trenul. Fără mine.

One thought on “trece trenul!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *