Tot o patanie cu Dacia veche

Pentru că tot vin sărbătorile mi-am adus aminte de o pățanie pe care cred că nu v-am povestit-o până acum. Sau da? V-am mai povestit-o? Eh, whatever 😀

Se făcea că era Revelionul lui 2002-2003… sau 2003-2004…Unul din ele, în fine, de demult și am mers la Bușteni cu toată familia, așa cum obișnuiam să ne facem concediile. Când zic familie, puteți să vă imaginați o familie ca la italieni, unchi, mătuși, verișori pentru că așa era cel mai frumos și hazliu.

Ne-am trezit cu toții devreme în ziua plecării (pe 29 cred), ne-am finisat bagajele și am plecat spre munte, unde Caraimanul ne aștepta obosit să-și poarte haina alba. Răsufla greu muntele, dar noi am răsuflat ușurați când am ajuns acolo într-un maxi taxi destul de nasol. Pe lângă faptul că aveam 2mm de spațiu între scaune, mai curgea și apă din tavan… pentru că toate geamurile erau extrem de bine izolate atât încât să nu se deschidă vreodată, doar acoperișul avea ”ventilație”. Bună rău pe timp de iarnă sau pe timp ploios.

Am ajuns acolo însă fără părinți, doar cu restul familiei. Ai mei trebuiau să lucreze în ziua de Revelion, așa că au decis să vină după-masă pe 31 decembrie.

Pe atunci aveam, ca de obicei, veșnica Dacie veche… Nu era Bălănica, ci Roșcovana dinaintea ei.  Bătrână, cu fire albe pe motor, carton pe grilajul din față ca să se facă cald mai repede… Ah, wait! Asta nici măcar nu avea încălzire, greșeala mea, am început să încurc borcanele. Deci… bătrână, cu fire albe pe motor și carton sub podea (cred ca avea o gaură dacă nu mă înșel), să mergi cu ea și pe timp de noapte era o adevărată provocare.

Nici vorbă de cauciucuri de iarnă, sare de deszăpezire sau alte asemenea, poate doar niște apă pentru motor și o lopată menită într-un final să fie folosită ca armă împotriva urșilor din moment ce șansele de a rămâne pe drum, în vreo pădure apropiată de DN1 erau destul de mari…

Mersul cu Roșcovana pe întuneric și serpentine era practic mai înspăimântător ca o cursă cu cel mai mare roller coaster din lume. Mai periculos că o întâlnire cu o duzină de canibali. O aventură mai mare decât cele în care se aventurează Bear Grylls. Poate la fel de mare ca cea în care s-a aventurat răposatul Steve Irwin, dar cu ceva mai multe șanse de supraviețuire.

Pe lângă faptul că ai mei au fost extrem de curajoși să plece cu mașina asta la un asemenea drum, au fost în momentul ăla și niște oameni cu un spirit de echipă nemaipomenit. Până la urmă, trebuia să ai spiritul ăsta și o doză mare de optimism ca să ajungi în siguranță. În ce consta  spiritul de echipă? Unul conducea și unul ștergea geamul de aburi, firesc.

Ei au plecat cu bine de acasă, cu munca în echipă de rigoare, însă pe serpentine au cedat farurile și Roșcovana a început săraca să horcăie și să zică că ea nu mai poate de la atâta urcat. Cât și-a ținut mama săraca respirația numai ea știe, eu am fost prima care i-a întâmpinat când au venit. O am și acum în minte alături de un grup de colindători împingând la mașină pe ultimele sute de metri până în poartă.

”Ne-a dus mă, săraca (N.R. mașina) până pe stradă, aici n-a mai putut! Slavă Domnului că am ajuns, pfuu!”

Totul e bine când se termină cu bine, nu? Din fericire ai mei au ajuns teferi și a fost un Revelion frumos, chiar dacă peripețiile nu s-au terminat și cu câteva ore după ce au ajuns ei s-a întrerupt curentul. Ăsta oricum era un detaliu minor, tot ce conta era că suntem împreună, bine și sănătoși.

Acum, după mulți ani pe parcursul cărora am devenit șofer, îmi dau seama cât de gravă a fost întreaga situație și efectiv nu-mi vine să cred. Mi-am propus să nu plec niciodată la drum lung iarna fără o echipare corespunzătoare. Dacă eram în locul tatălui meu nu știu dacă aveam aceeași stăpânire de sine, cred că mai mult ca sigur m-aș fi c***t pe mine, mi-aș fi făcut trei cruci și ia-mă Doamne.

One thought on “Tot o patanie cu Dacia veche

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *