te iubesc-ul tau

Mi-au înghețat genunchii. De când am început să fiu călător cu geanta mare și de când a venit iarna pe la jumătatea drumului uneori obosesc. Mă petrec sub propria piele și vreau să mă găbușesc în mine, unde e cald, adică acolo, între plămâni sau în plămâni, în măruntaiele mele, în celulele mele de sânge unde știu că e liniște. Și da, ia, trezește-mă când ajungem acasă, că eu vreau să dorm, prea mult timp pierdem pe drum.

Nu deviez, ce voiam să zic e că nu pot face asta. Nu mă pot înveli cu propriile pleoape sau cu propria piele, nu mă pot culca pe drum pentru că trebuie să stau trează, conștientă și să fac ce trebuie pentru a ajunge acasă. Trebuie să aștept să se facă verde la semafor, trebuie să strâng cordonul hainei în jurul taliei mele și trebuie să clipesc, să nu uit să clipesc.

Picioarele nu le mai simt bine, dar nici că-mi prea pasă. Mă proptesc ca un om al străzii lângă o gură de canal din care ies aburi, poate-poate m-oi încălzi. Stau și aștept, dar stai, că nu-s om al străzii, normal, sunt om al drumului. Aștept și mă uit la mașinile care trec, la fiecare mașină, cu scaunele ei, cu încălzirea, cu geamurile închise, cu servo direcția și benzina. Mă fac mică în interiorul meu, căci în exterior voi rămâne mereu mare și tind să mă pierd din nou, clipind în stelele șoselei și în stelele stâlpilor.

Mă întorc cu spatele la mine și pășesc cu o zi înainte, când eram între două brațe mari. Băteam la ușa unei inimi, mă hrăneam cu scamele din covor și cu pânzele de păianjeni pe care le vedeam deasupra capului tău și nu mai aveam nevoie de nimic. Vumm-vummm.. trec mașinile, dar eu sunt mai mult acolo decât aici, sunt cu un pas în tine, cu un pas în mine, cu un pas în liniștea care, știu, urmează să se lase. Liniștea aia o cunosc prea bine, mereu se lasă, prezentă ca un ghimpe care-mi scoate ochii, dar iată, domnule, de data asta am crescut și mai mult, n-o las să câștige. Mă jur pe scris.

Am impresia că eu -cea mică, din interior- poartă ochelari. Se uită deasupra ramelor, cu un pas înapoi și întoarsă pe jumate mă întreabă:

– Tu ce vrei?

Eu de unde să știu ce să îmi răspund mie?

– Vreau să ajung acasă. 

Dar știu că am răspuns pe lângă subiect așa că mă simt ca și când aș fi copiat la o lucrare, mi-am furat singură căciula. Îmi schimb răspunsul cu:

– Vreau tot.

Și apoi încep să îmi fac procese de conștiință ”Păi, Alexandra, cum? N-ai destule? N-ai atâtea? Pentru ce îți trebuie tot?” Și aici nu mai știu ce să răspund. Aici se lasă liniște, dar nu completă, fiindcă vuumm-vuummm mașinile trec pe șosea și nu se sinchisesc de faptul că se face o jumătate de oră de când eu îngheț și fața mi-e schimonosită de frig ca de Botox.

Nu mai am ce să îmi zic, așa că mai pășesc o dată înapoi și simt textura pielii lui pe mâna mea, simt puterea lui în mâinile care mă ridică și mă așază ca pe copiii mici. Și mai fac un pas înapoi, miroase a toamnă și sufletul meu se transformă într-o rozătoare de amintiri. În mine-s scaune pitice și foc de sobă și da, sigur că eu, cea mică, poartă ochelari, ca o bunicuță. E așezată pe balansoar și îmi citește propriile amintiri și vise, îmi aduce aminte de prime sărutări și de oamenii care au lăsat în mine cuvinte, care m-au construit, care au adăugat o cărămidă la zidul care mă construiește.

– Vezi să nu uiți să ajungi acasă, îmi spun tot eu grijulie

– Nu uit.

Dar parcă aș uita. Aș uita de prezent și frig, că mi-e tare bine acolo, unde am fost, sub pleoape cu frunze de plopi și cu ”te iubesc”-ul tău în ureche.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *