sinuciderea unui bec

Ariciul își scoate țepii la înaintare ca metodă de autoapărare, poate de-asta dorm eu noaptea chircită de la un timp. Poate sunt un arici și mă apăr de sentimentele urâte care mă năpădesc odată cu venirea întunericului. Acum e prea cald ca să îmi mai pun pătura pe cap, cum spuneam acum câteva zile, dar tot dorm învelită. Sunt genul ăla de om care nu poate dormi dacă nu are ceva tras pe el, fie că e cearșaf, pătura, pilota, plapuma, un pulover sau pisica.

În fiecare zi intram în cameră seara și deschideam becul. De fapt, becurile, pentru că erau două. Pâlpâiau ca la disco de fiecare dată, pe soră mea chiar o enervau la culmea și zicea că nu poate să stea în cameră, că o obosește rău lumina. Pe mine nu mă deranja, am observat că de fiecare dată, după 10 minute nu mai pâlpâiau. Treaba asta a ținut cel puțin 6 luni, mă obișnuisem.

În schimb, într-o zi de… nu, nu mai știu ce zi era. Să fi fost Joi? Miercuri? God knows. Nu e relevant, deci de curând, ce să mai, am asistat la o sinucidere. Unul din becuri mi-a spus adio, l-am simțit trist de cum am apăsat pe întrerupător, știam ce are să se întâmple. E ciudat că uneori simți lucruri, știi că o să se întâmple ceva, dar nu oprești lucrul ăla. Exact. Știam ce o să se întâmple, dar n-am făcut nimic, am apăsat pe întrerupător. M-am uitat la el, sincer tristă și i-am spus adio cu lacrimi mari în ochi. Nici nu m-a auzit, nici nu m-a crezut când îi ziceam că știu ce are de gând.

Anyway,  s-a stins acum. Și-a lăsat fratele singur și pe mine în semi-întuneric, apoi am găsit o scrisoare sub pat, unde era mult praf și multă pânză de păianjen.

Draga mea,

Îți mulțumesc că m-ai ales să îți luminez pentru atâta vreme creștetul capului, cuvintele și mâinile care tastează atât de suav. Ți-am sărutat părul cu lumină și te-am iubit când strănutai și când cântai de nebună prin casă sau când o zdrăngăneai pe Leyla, când te chinuiai să schimbi acorduri. Și te-am iubit când te chirceai în pat și, pentru că nu puteai să adormi, intrai pe Facebook pe telefon și vedeam micul ecran cum îți lumina nasul. După aia te auzeam cum suspini în pernă când erai supărată, iar eu nu te puteam ajuta cu nimic pentru că apăsasei întrerupătorul și eram sus, nici măcar nu puteam sa te ating. 

Diminețile eram vesel, mă aprindeai ca să te machiezi și îmi venea mereu să te cert și să îți spun că tu ești frumoasă și n-ai nevoie de nimic, dar nu puteam să îți vorbesc așa că am luminat în continuare ca să te ajut să vezi mai bine. Iubeam cum mă aprindeai, nimic nu iubeam mai mult decât să îți văd ochii mai verzi cu fiecare dimineață și pâlpâiam, nu mă puteam abține. Tu credeai că ăsta e semn rău, că pâlpâi, aveai impresia că sunt pe moarte, dar de fapt vibram la văzul chipului tău adormit care mormăia ”disco, disco, futu-ți becul mă-tii” morocănoasă. 

Dacă citești asta probabil nu mai sunt, deci ar trebui să îmi explic gestul. După cum ziceam, te-am iubit mai mult decât m-am iubit pe mine însumi. Ți-am fost dedicat și am luminat de fiecare dată mai puternic. Nici curent mult n-am consumat, pentru că ai vrut să fiu economic. Dar uite, m-ai întristat când nu ți-ai mai revenit după noaptea aia. După noaptea aia când tot îți suna telefonul, te-am pierdut. Ai zis ”Da”, pe întuneric, în șoaptă, de parcă știai că eu tocmai întrebasem dacă ții la el. Și ai răspuns fără să știi și m-a durut, dar am continuat să pâlpâi, din ce în ce mai încet.

Au urmat alte seri în care m-am uitat la tine de sus cum te frămânți, dar acum simțeam că meriți asta. Meriți durere, meriți să te frămânți, să suferi ca un câine. Și ai suferit ca un câine, te-ai rostogolit de pe o parte pe alta a patului și ah, ce mi-a mai plăcut să îți văd durerea. Mai aprindeai lampa uneori, dar o stingeai repede, căutai telefonul să vezi cât e ceasul. Sufeream cu tine, plângeam cu tine, prin firele electrice, mă ștergeam de abajur. Habar nu aveai, iar în seara aia, de Joi sau Miercuri sau ce zi era, când te-ai hotărât să renunți de tot, m-am bucurat, dar știam că n-are să mai fie la fel. 

M-am stins, calea ta nu poate fi luminată de mine sau de fratele meu. Cred că o să se stingă și el în curând pentru că nu meriți. Tu vrei să te pierzi în întuneric și da, să nu crezi nici măcar un moment că îmi place că trebuie să scriu asta. Mă urăsc pentru că te iubesc așa mult, dar trebuie să te părăsesc pentru că nu mai suport să mă uit la tine cum nu știi cine ești. Ai făcut o alegere bună să renunți și sper ca și în cazul meu să fie soluția. Acum o să iau lama și o să îmi tai firele… pentru că nu meriți nimic. 

Cu ironie și dor, 

Becul tău din dormitor.

Și astfel s-a terminat. Nu am voie să recunosc cât de rău mi-e dor de becul meu. Îmi e dor și silă de mine pentru asta, dar chiar îmi e, mai ales că nu o să mă mai lumineze nimeni cum m-a luminat el prea curând. O să rămân cu vina pe suflet și cu întrebarea ”Dacă alegeam să fac ceea ce trebuie, oare te-ai mai fi sinucis sau ai fi luminat și acum?”

3 thoughts on “sinuciderea unui bec

  1. Pingback: am terminat experimentul cu alfabetul

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *