Sfârşit de săptămână

Obositoare mai e munca de legumă în birou. Stai o zi întreagă pe un scaun şi dai click după click după click. Azi simţeam că înnebunesc că nu mai venea o dată pauza de prânz. M-am ridicat, m-am dus până la fereastră. Priveam fulgii dezorientaţi care nu ştiau dacă să aterizeze pe pământ sau să rămână în nori. Aş fi rămas în nori. Trec două maşini de şcoală, văd cum pune instructorul frână bruscă. Sigur era el, aşa îmi făcea şi mie Zuzu şi tare mă enerva pentru că ştiam când să mă opresc dar el de teama că eu nu o să pun frână niciodată, punea cu 30 metri înaintea maşinei din faţă. Mi-a amorţit fundul pe scaun şi mi-e frig dacă stau locului. Mă reaşez la locul meu, muzica din mp4 mă enervează, mă plictiseşte. Mă reîntorc la anunţuri şi încep să le fac precum un robot, gândindu-mă cu totul la altceva decât la ce aveam de făcut. Mă gândesc la bani, la viitor în marea majoritate a timpului. Ce-o să fac, cum o să fac, când o să fac. Textul literar pe care l-am scris acum câteva zile nu a fost apreciat de către mulţi. Nu prea am reuşit să îi fac să vadă ideile pe care le-am văzut eu, asta e. Mai mult noroc data viitoare.

Mi-e somn, aseară am stat să mă joc cu găinile. Vouă nu v-am spus de jocul cu găinile, nu? Eeeeh… uite-l aicişa. Sunt fană, din păcate l-am terminat deja şi nu am de gând să îmi cumpăr varianta full aşa că tot ce pot face e să îl iau de la capăt. Pauza de masă trece şi ea repede, la birou revin anunţurile… click după click după click, shift, ctrl, spaţiu, delete.. click click click… Vremea continuă să fie nehotărâtă şi asta îmi pare cunoscut. Şi eu sunt nehotărâtă. Nu ştiu ce sentimente mai am pentru cine, mâna încă mă doare (de fapt, încheietura) şi mă simt amorţită. Nu ştiu ce vreau, cred că nu vreau nimic de comoditate. Ba da, aş vrea ceva. Aş vrea să fac altceva. Orice altceva numai în locul ăsta să nu fiu. Nu pot schimba asta aşa că dau din umeri click click şi merg mai departe. Mă gândesc la primăvară, îmi fac scenarii în cap cu diverse situaţii, analizez situaţii trecute, aud voci şi cuvinte trecute. Apoi iau metroul înapoi spre casă, metrou care e gol şi tare bine îmi pare. Visez cu ochii deschişi, vuietul se transformă într-o otravă moale, în momente pe care nu le-am trăit niciodată. Momente pe care nu le-am trăit niciodată… Ştiu eu că o să vreau să le trăiesc cândva.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *