se dau duble

Mă mănâncă pielea de la tricoul ăsta vechi (dar întreg) pe care îl port prin casă. Mă scarpin ca o apucată, ca o maimuță mai bine zis. Mă așez pe scaunul de WC și mă uit pe geam. De data asta nu mă mai săgetează albastrul întrerupt de burlanul casei de vizavi. Acum sunt nori. Îmi aduc perfect aminte momentul în care am auzit-o pe asta cu WC-ul la un fel de zilele liceului ținute la sectorul doi.

Eram eu la masă, cu profa de română și o altă tipă (nu mai știu, dar parcă era cu un an mai mare ca mine) și avea un text în care avea o imagine cu scaunul de WC. M-a bufnit un râs fals, poate ușor arogant pe care sper să nu-l fi văzut nimeni, deși eram pe un podium nemeritat în fața a zeci de oameni.

Scriam prostii. Le citeam în fața lor. Curaj. Atât aveam. Un curaj nebun, sălbatic, frenetic, cu rădăcini adânci. Adică încă îl am, dar nu mai are aceeași importanță acum pentru că acum am învățat să mă abțin, să mă cizelez, pentru că suntem oameni și trebuie să ne educăm. Și mai ales pentru că nu e benefic tot timpul și există răutate pe pământ, prea multă. Poate nu eram pregătită pentru atâta răutate, dar până la urmă… cine e?

Autoeducarea asta îmi pare un drum cu numeroase opțiuni și am impresia că nu mai știu pe unde să o apuc. Mi-e milă să îmi sugrum curajul, mi-e milă să strâng toate ideile într-un bulgăre și să le arunc așa, într-o altă mare de gânduri, ca într-un câmp alb. Le anulez. Pe multe dintre ele pentru că mă lovesc zilnic, necondiționat, de pereți construiți cu cărămizi de ignoranță.

M-am plâns de mai multe ori de lumea asta în care m-am trezit după o hibernare ierarhizată. M-am plâns la tine și la tine și la tine. Parcă așa, m-am plâns la trei persoane, dar nu pot să zic care, evident. Nu vor ele să apară aici. Știu care sunt. M-am plâns că lumea e rece la 40 de grade, m-am plâns ca un copil mic, care nu are parte de atenție aparent. Adică nu, poate nu aparent, de ce să nu fiu sinceră să zic că poate e adevărat. Poate e și o nevoie de atenție, dar mai mult mă cuprinde o tristețe când mă uit și văd cât de generalizată e atitudinea asta.

Cât de reci și indiferenți sunt toți. Mă gândeam ce n-ar fi dat părinții noștri sau bunicii sau orice alt om care a trăit în alt timp să aibă posibilitățile de comunicare pe care le avem noi. Poate din cauza asta ne-am depăratat, poate din cauza asta nu mai vorbim, tocmai pentru că suntem la un click distanță, pentru că mesajele se transmit și receptează ușor. Cine dracu mai știe, eu nu mai știu.

M-am trezit înconjurată de statui. Merg printre ele și le salut, îmi răspund franc, scurt și știu că nu trebuie să mă aștept să mă salute când trec pe lângă ele a doua oară. Pentru că eu trec pe lângă mulți și ei trec pe lângă mine și mă satur să aștept. Mă satur să aștept, da, asta e. Pentru că am impresia că m-am născut ca să aștept și nu pot să fac nimic în legătură cu asta, mai ales că mi-am pus ambiția la bătaie de mai multe ori în trecut și am pierdut.

Lipsa de comunicare de care dau așa frecvent mă anulează ca om. Nu vreau să îmi impun să am ambiție, nu vreau să încep să dau eu lecții de viață, să spun ce e bine și ce nu, poate greșesc, cine-s eu să fac asta? Dar am impresia că nu mai pot respira. Sunt pe o tablă de șah, cu statui, cerul îl văd de pe WC și mă mănânca pielea de la tricoul ăsta vechi pe care mă oblig să îl port. Nu e nimeni care să mă scarpine pe spate, în locurile unde nu ajung și iată, mă camuflez și eu după ceilalți, în ignoranța lor.

Degeaba scriu aici că niciunul dintre acei oameni dragi mie la care mă refer n-o să citească. Și chiar dacă citesc, niciunuia nu o să îi pese (o să creadă că trec printr-o criză literară/de personalitate), e foarte simplu să ignori. Adică stai, e foarte simplu pentru ei, pentru că mie mi-e greu. Nu pot fi așa, deși încerc destul de mult, pe bune și deși îmi înec amarul în tăcere și litere, în adâncul meu e o luptă de spadă unde arbitrul nu face altceva decât să ne așeze în continuu în gardă. Cam așa cum s-a întâmplat la jocurile olimpice cu nemțoaica și coreeanca Shin A. Lam.

Mă tot întreb, copilărește (din nou), cât o să mai țină, însă cele două părți care se luptă – felul lumii de a fi pe care încerc să îl impun felului meu de a fi – nu cunosc limbile ceasului, zilele săptămânii, lunile sau anii. Ceea ce cunosc e luptă, o luptă crâncenă, repetată, ”rutinică”, în care uneori simt că partea din mine cotropește și alteori că lumea reușește să mă doboare la pământ prin răceala asta tâmpită. Se dau duble. De unde vine oare? Ce-o fi cu oamenii ăștia ai mei? De ce le place să fie așa? Sterpi sufletește, cu o sclipire vagă în ochi. O sclipire de care mă agăț în speranța că mâine o să mă trezesc și lumea mea o să fie din nou întreagă, din nou caldă, cu râsete sonore, așa cum o știam. Lumea mea cu miros de mobilier nou, cretă, creion proaspăt ascuțit, munți, ploaie, lumea cu pagini de manuale ciuruite și lacrimi mari, serioase, pentru 5-ul luat la fizică și atâtea altele.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *