salvati îmbratisarile bune

Iar am ajuns să vorbesc despre îmbrățișări, dar ce să fac dacă am citit articolul ăsta frumos la Ioana.

Îmbrățișările reprezentau ceva destul de vag pentru mine până acum ceva vreme când una din ele m-a marcat pe viață. Atunci am înțeles în totalitate ce înseamnă gestul ăsta, atunci am înțeles cum poți simți prin el lucruri mai sincere și mai adevărate decât orice cuvânt. Pentru că așa e, o îmbrățișare dată din suflet în primul rând se simte și are o putere extraordinară asupra psihicului și, în mod automat, asupra fizicului. Cam așa cum a descris și Ioana.

Nu există nicio rețetă pentru o îmbățișare bună. Ele vin automat, dintr-un miez de suflet la care noi nu ajungem decât în mod involuntar, prin sinceritate, dor, dragoste și dorința de a exprima toate asta. Dacă elementele astea nu sunt, cele două corpuri care se strâng în brațe devin inerte, privirile se pierd în gol deasupra umărului celuilalt, mâinile se bat ușor de spatele celeilalte persoane în semn că vor să scape mai repede de momentul greoi.

Mi-am adus aminte că într-o iarnă, una dintre cele mai bune prietene ale mele m-a îmbrățișat din senin cât așteptam în stație mașina spre casă. Erau multe grade cu minus, atât încât simțeam cum ni se lipesc nările de ger și eu treceam printr-o perioadă mai sumbră și rece decât dublul frigului pe care îl simțeam fizic.

M-a îmbrățișat din lateral, nici n-am apucat să o îmbrățișez înapoi pe prietena mea, pentru că m-a luat complet prin surprindere. Ceea ce este important e că am simțit că e din suflet. Ce ciudat mi se pare acum, când îmi aduc aminte perfect luminile galbene de seară, de la Obor și pietrele care străluceau înghețate. Poate dacă erau câteva grade în plus aș fi plâns, dar atunci n-am avut cum pentru că lacrimile ar fi înghețat bocnă pe obrazul meu adolescentin. Parcă am înghițit nodul din gât și am zis merci cred. Nu mai știu exact dacă i-am zis, dacă nu am zis atunci, zic acum: merci. Chiar dacă nu citești blogul 🙂 Ah, încă un lucru pentru care îți sunt recunoscătoare, oricât de ciudat ar suna asta.

Și mă rog, știu că e bine să îmbrățișezi și să fii îmbrățișat și sunt de acord cu îndemnul Ioanei de a îmbrățișa înapoi, este un MUSAI! Dar uite, mie nu îmi plac cele forțate. Am experimentat una așa cum o descriu mai sus, una inertă, cu niște brațe care nu își găseau forma pe spatele meu. Parcă decât așa, mai bine deloc. Ziceam că nu există rețeta pentru a duce la capăt gestul perfect, dar pot măcar să vă spun că trebuie să vreți cu adevărat asta și să vreți să transmiteți ceva cu asta. Salvați îmbrățișările pentru ce vrea sufletul, nu pentru ce vrea mintea.

[Da, litera H s-a așternut în draft 😀 ]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *