replay

Stau pe șezlong, cu cafeaua în mână. Sunt înconjurată de multe culori, dar predomină albastrul cerului. Mă gândesc intens la tine, mi-am dat volumul gândurilor mai tare, să le aud pe toate. Poate ar trebui să le scriu și să ți le trimit pe mail, poate nu, poate ar trebui să îmbrățișez tăcerea cu brațele mele lungi. Să o strâng tare, că e și ea singură, săraca. Săraca tăcere.

Soarele mă încălzește pe jumătate de față, mâinile și picioarele-mi sunt reci. Cafeaua pe care o beau e rece, e rămasă de dimineață, dar îmi aduce aminte de ultimul sărut pe care mi l-ai dat. Trag aer în piept adânc și îmi imaginez cum ar fi dacă am merge noi la munte, doar noi, apoi zâmbesc când îmi aduc aminte diverse lucruri. Cum îmi ziceai să nu mă mai strâmb când îmi explorai trăsăturile feței de parcă ar fi fost cine știe ce hartă ascunsă, cum încercam să ne încălzim picioarele reci și ne șopteam vorbe pe care le înțelegeam perfect, chiar dacă erau atât de încet spuse. Parcă nici nu trebuia să mai folosim sunete, doar citeam pe buze. De fapt, bine, nu puteam să citim pe buze pentru că stăteam mai mult cu ochii închiși, prefăcându-ne că suntem orbi veritabili. Doi caraghioși.

Ce frumos ar fi dacă n-aș gândi toate astea sub semnul resemnării, ci sub semnul certitudinii. Ce frumos ar fi dacă ceea ce urmează să se întâmple ne va purta pe un deal și vom fi urcați și urcați la nesfârșit de un Sisif numit iubire.

Mă uit încruntată la frunzele din vița de vie trecută. Sunt ofilite, cândva o să vină iarna. O iarnă care știu că va fi la fel ca celelalte ierni și totuși puțin schimbată. Pentru că indiferent dacă vom urca pe deal sau ne vom continua drumurile cu sensuri unice, știu că dacă are să îmi fie frig vreodată o să trag pătura de amintire pe care mi-ai oferit-o. Mă învelesc cu brațul tău și îmi îngrop nasul în pernă cu gândul că toamna asta m-ai iubit. Chiar și pentru câteva ore. Câteva ore înseamnă de 10 ori mai mult, dar trebuie să mă ridic și să intru în casă. Nu mi-e frig, vezi, dar am de scris și nu mai pot înnopta în visul ăsta al dimineții prea scurt și totuși atât de lung căruia nu încetez să îi dau replay. Nu știu când o să încetez să îi dau replay.

One thought on “replay

  1. Pingback: gigabitii mintii mele

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *