Repetarea şi clişeul

Simt că înnebunesc într-o lume de hârtie. Totul se rupe. Se aud decibelii puternici şi recunosc, îmi este frică. Într-o cameră cu pereţii din hârtie lucioasă te vezi în umbre înşelătoare, parşive. Mă văd. Doamne, mă văd. Tresar la orice picatură ce se scurge din tavanul de hârtie. Ma înec, Doamne! Nu suportă atâtea voci biata mea fantomă, biata mea cutie. Am lacrimi la gât şi sutele de inimi bat în mine şi se aude… Poc! Poc! Eşti muza mea, fecioară! Adulmec un miros de cenuşă, murim cu toţii gazaţi, murim cu toţii în propriile noastre obsesii. Murim toţi.
Acult vestea unei păsări de paie, cu oasele închegate în sânge subţire. Îmi şopteşte şi astfel intru în transă şi privesc mai sus. Iată… gloria… Iată, gloria mea. Sunt cocoşată asupra unui ideal, am intrat în transă şi nu mă pot opri. Sunt Aplecată asupra visului. Dar ştiu că mă va împunge cu o lance de cristal a reveriei. Dar ştiu că nu există scăpare din asta şi ştiu că mă voi trezi mâine la fel ca ieri, dar nu ca azi. Nu ca azi. Azi am vrut, am crezut, dar ştiu… că eşti inevitabil.
Totul se linişteşte, iată! Domol. Stau pe o patură de plastic şi încă una mă înveleşte. Stau pe o targă şi aud un fermoar cum se închide. Trece. Fiecare dinte ce-l uneşte pe celălalt este un tic… celălalt e un tac.. tic…tac.. S-a oprit. M-am oprit şi eu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *