privirea, palmele, nucul si mamaie

Probabil că despre bunici nu am scris niciodată aici sau oriunde altundeva pentru că din cei 4 oameni cu acest statut nu mi-a fost dat să cunosc decât unul. Mi-ar fi plăcut foarte mult să îmi întâlnesc bunicii din partea mamei pentru a le mulțumi că mi-au dat-o pe ea și pe toți unchii și mătușile mele, însă pe niciunul din ei nu i-am apucat. Îi croiesc cu mintea acum ori de câte ori aud vorbindu-se la masă despre ei, când ne strângem toți. Am auzit că mama seamănă acum cu bunica și din pozele vechi, crăpate de Timp, pot să îmi dau seama că e așa.

Sunt absolut sigură că mama mamei a fost un suflet blând, dar puternic în același timp. De fiecare dată când mă așez pe pieptul mamei și îi ascult inima care se aude atât de puternic, parcă aud inima bunicii. Așa trebuie să fi bătut și a ei, palmele cel puțin sigur sunt aceleași. Puțin grăsuțe, calde și bătătorite de muncă, de griji, de copii, de gândurile pe care le macină singură într-o râșniță și le fierbe și apoi le bea, ca să nu le mai știe nimeni.

La poza cu bunicul mă uit și îl văd pe un unchi de-al meu pe care l-am iubit nespus de mult. Erau leiți, așa că dragostea se extinde de la unchiul meu la tatăl lui pe care nu l-am cunoscut de fapt niciodată. Iată cum poți iubi oameni fără să îi fi cunoscut vreodată în viața ta. Amândoi au avut o privire aprigă, neînfricată. Doar din atât îți puteai da seama cum sunt. Din privire. Uneori doi ochi și niște sprâncene vorbesc fără cuvinte, fără imagini, fără sunete, fără culori. Uneori niște priviri te fac simplu să simți. Îmi crește inima în mine când mă uit la ei, la amândoi, și când pot să spun cu mândrie că fac parte din linia lor genetică.

Mai știu povestea cu șahul, pentru că bunicului meu îi plăcea acest joc. Când unul dintre proprii copii l-a bătut, a fost așa supărat încât a aruncat piesele în foc.

Despre bunicul din partea tatălui nu știu aproape nimic, doar că a plantat nucul din curtea în care am copilărit (și sper că nu mă înșală memoria nici în privința acestui detaliu). Era un nuc puternic, bătrân și am plâns când l-a tăiat tata acum câțiva ani, dar nu, despre cel care l-a plantat nu știu mare lucru.

Și ajungem la bunica din partea tatălui pe care am cunoscut-o și pe care o țin minte perfect și acum. Când eram mai mică a fost o perioadă în care stăteam la ea în timpul zilei. Nu știu cum să o descriu pe bunica.

Apropo, acest termen, ”bunică”, din nou nu îmi este familiar. Nu l-am folosit niciodată. Îmi suna cald și poate aș fi vrut să îi spun așa, dar îmi era rușine, mai ales că nu îi spunea nimeni așa. Mi se părea chiar o extravaganță, iar cum ”mă-ta mare” era adjudecat de adulți, nu îmi rămânea decât ”mamaie”. Nu știu dacă i-am zis vreodată ”bre”, s-ar putea să îi fi spus spre sfârșitul zilelor sale, însă nu îmi aduc aminte, mi se părea cam urât.

Mamaie (pentru că așa o să îi spun și de acum înainte în articol) avusese o problemă la picior și avea nevoie de un cadru de mers fiind foarte bătrână. Ah, ce distracție era pe mine și verișoară mea când se așeza mamie pe scaun și puteam să îi luăm cadrul să ne jucăm cu el, să ne legănăm, să facem pe sportivele. După aia am crescut și nu mai era deloc amuzant, că dădeam cu picioarele de pământ oricât ne sprijineam în mâini de el.

Îmi mai aduc aminte că făceam gălăgie și spunea ”ce e aici? herghelie?” și eu neștiind ce înseamnă cuvântul ”herghelie”, am întrebat-o pe mama într-o seara. Mi-a zis ce înseamnă și mi s-a părut interesant, de atunci tot asociez cuvântul ăsta cu mamaie.

Avea rochii înflorate (cum se poartă acum, flori mici și dese) și basmale și îmi aduc aminte că făcea mult timp până la poartă și de la poartă până la femeile de pe stradă cu care stătea seara de vorbă. Și ce îmi mai aduc aminte e că dădea cu bastonul în câine când era rău și voia să muște, așa că dacă îmi era frică de el, mă dădeam ușurel pe lângă ea. Avea arma potrivită ca să mă apere și ce îmi mai aduc aminte? Ah, da, m-a învățat să cos în X pe o pânză albă, cu ață roșie și avea un mod nostim de a-mi pronunța numele. În loc de Alexandra, uneori ieșea Alisandra, dar nu mă deranja. Uneori mai spunea simplu Alex.

Toate astea se întâmplau când eram copilă, după ce am trecut de clasa a 5a, a 6a s-au schimbat lucrurile. Ne-am distanțat, iar în 2004, într-o zi de februarie a murit la 91 de ani.

Așadar, cunoștințele mele despre bunici în general se reduc la amintiri și foarte mult la imaginație pentru că nu am apucat să o cunosc decât pe mamaie. Cu toate astea, mă bucur că am apucat să o cunosc măcar pe ea și uneori le mulțumesc în rugăciune tuturor pentru familia pe care mi-au dat-o. Mai ales că fără ei, nu ar fi existat nici sentimentele astea, nici cuvintele astea, nici blogul ăsta, nici eu.

Dacă v-a plăcut ce-am scris, dacă v-am trezit emoții, amintiri sau zâmbete și vreți să mulțumiți cuiva pentru asta, nu îmi mulțumiți mie, mulțumiți-le lor în gând. Mulțumiți-le pentru simplul fapt că au existat, pentru că ei sunt de fapt rădăcina ființei mele.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *