Prinde viata de un picior

Astăzi de exemplu vreau sa pierd timpul, vreau să schimb ritmul, atât de simplu…

Ascult melodia asta total necaracteristică mie, nu e absolut deloc genul meu. Are versuri puerile, simple şi de cartier, e o melodie de cartier, da. Exact. Probabil unii dintre voi o ştiţi. Dar sincer am nevoie de acest simplu, îmi place ritmul, îmi place pentru că e vorba de o libertate pe care nu o vreau, pe care nu o doresc, dar care îmi face şmechereşte cu ochiul. Nu ştiu cât înţelegeţi, dar dacă aveţi răbdare, vă lămuresc.

Ianuarie şi februarie au fost nişte luni… ah, n-am cuvine pur şi simplu! Şi când n-am cuvinte ştiţi ce înseamnă.

Ultimele două săptămâni în fapt au fost cred cele mai grele din cauza unor probleme de sănătate. Am povestit multor oameni cum am chemat ambulanţa duminică noapte la cât de rău îmi era. Asta a fost o premieră în viaţa mea. Abia ieri m-am recuperat după acel episod şi azi am luat-o de la capăt cu o migrenă care e alături de mine şi acum şi vă salută voioasă de fiecare dată când mişc capul.

Încerc să mă menţin optimistă, deşi aş putea spune că lucrurile nu sunt super roz. Cumva reuşesc să văd partea plină a paharului şi cu toate că melodia de care vă vorbeam mai devreme are versul “azi nu vreau să iubesc”, cu asta chiar nu mă potrivesc. Iubesc în fiecare zi oamenii de lângă mine, oamenii pe care îi cunosc, oamenii care îmi întind o mână de ajutor, o vorbă. Uneori mă simt copleşită de ei şi de recunoştinţa pe care o am pentru ei. Unii nu înţeleg de ce mă entuziasmez sau de ce mulţumesc pentru fiecare mică vorbă bună pe care o primesc. E mică, dar pentru mine înseamnă enorm de fiecare dată. Zic asta cu toată sinceritatea pe care o poate avea fibra sufletului meu.

Deci avem partea cu sinceritate şi recunoştinţa, iar la polul opus se află gândurile incerte şi temerile. Încerc să nu le bag în seamă prea mult pe cele din urmă, dar nu reuşesc şi în ultima vreme am impresia că mintea mea este un coş cu rufe curate, uscate de soarele unui iulie. Adică multe sunt frumoase, dar sunt împrăştiate şi necălcate, fără o formă finită. Nu dau bine dacă le îmbrac. Şi trebuie să găsesc fierul de călcat cu care să îmi fac frumoase gândurile. Fier de călcat pe nume timp. Şi timpul s-a ascuns de mine, în fiecare zi se asunde de nebun prin casă. Mai ţip la el să termine, că nu suntem copii şi viaţa nu e o joacă, dar nu mă ascultă.

Nu ştiu, deci, unde intră zilele mele. Se spune că zilele n-au intrat în sac. Am impresia că fiecare zi se termină la scurt timp după ce începe. Mă ridic din pat, mă pun să alerg şi parcă uit să ies pe stradă, parcă rămân în casă pe bandă şi nu parcurg de fapt niciun kilometru. Mă frustrează şi mă îngrijorează în acelaşi timp. Mă apucă panica la propriu că nu o să apuc să fac tot ce vreau în viaţa asta. Ştiu, stau prost cu time management-ul, aşa e. Ţine de dezordinea de care vă spuneam. Mă apucă ore târzii, mă trezesc devreme dimineaţa şi în timpul zilei orele se duc ca un fel de mâncare gustoasă care nu ştii când se termină.

Am multe planuri, multe proiecte în minte, dar în acelaşi timp nu ştiu cum să fac să mai ies la un film, la o cafea, cum să mă mai relaxez şi în tot amalgamul ăsta, timpul fuge de nebun dintr-un colţ în altul. Mă distrage cu propriul meu fel de a fi. Nu-mi place, aşa că va trebui să găsim o soluţie. Altfel o să trebuiască să aplic măsuri drastice şi să dau copiilor năstruşnici cu linia la palmă, dar asta e. Când trebuie, trebuie şi Timpul nu face excepţie! Sper doar să nu fi interpretat toată problema greşit şi să mă trezesc că cea care şi-o ia la palmă sunt de fapt eu. Atâta doar.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *