povestea pozei din telefon

Bălănica huruia încetișor în a-ntâia. Căutam loc de parcare. Am găsit cu greu între două mașini, dar am reușit să ne strecurăm. Bălănica nu se lasă încuiată ușor, nu ca alte mașini din astea leneșe de acum, ia timp, trebuie bibilită, trebuie alintată, de-asta m-am îndrăgostit de ea de prima oară. Dacă era altfel, n-o luam de nevastă, deși e cam bătrână și zilele-i sunt numărate. De revizie, nu de altceva.

Călătoria cu metroul a fost scurtă și sinistră. La un capăt al orașului am pășit pe dale de ziuă, când am ajuns în fața hanului lui Manuc începea să se însereze. Am mers de la metrou până pe Șelari.

Era multă forfotă pe trotuar, multă lume, multe cupluri. Anunțau toți ceva. Era sfârșitul unei zile de muncă, era sfârșitul unui task, unei plimbări, sfârșitul unei iubiri. Toamna îmbrăca în seara aia haine de răcoare, iar norii se așezau așa, ca pentru poză. I-am văzut, le-am zâmbit și m-am gândit la mine.

Nu obișnuiesc să scriu despre mine aici în mod direct. Scriu prin ce trec, scriu despre oamenii pe care îi cunosc, uneori mai pun lumina cuvântului pe sentimente, dar niciodată nu scriu pe deplin și în mod direct despre mine. Las celelalte lucruri să mă construiască. În seara aia m-am simțit mai prezentă ca oricând, eram eu cu mine și nimeni și nimic altceva. În stânga mașinile și autobuzele sfredeleau orașul într-o mare de lumini și într-un vuiet ca un clopot de biserică care anunță un mort. Moartea unei zile. Dar fiecare moarte înseamnă o naștere sau poate o renaștere. Moartea zilei înseamnă nașterea nopții.

Când am apăsat pe butonul virtual al telefonului, am imortalizat tristețea. Am zis click tristețe, click singurătate, click mine. M-am gândit că e frig și-s singură și tot ce mă încălzește e lumina roșie a semaforului care nu oprește doar mașini în loc, oprește suflete în loc. Le spune: Ia mai stați oleacă, odihniți-vă, unde vă grăbiți? Lăsați și norii să treacă! Și mai și rimează fără să vreau. Heh.

Am ieșit din corpul meu un moment după ce am făcut poza. Am oftat și am intrat la loc, apoi m-am uitat la poza pe care am făcut-o:

În seara asta am regăsit-o prin telefon și am trăit din nou momentul ăla de sfârșit de zi. Era luni. Ora 18:55, ora în care măruntaiele sufletului meu s-au adunat la sfat în câțiva nori. Click.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *