povestea podului

De când mi-am evacuat picioarele din încălțările mai inundate ca Titanicul acum câteva zile nu încetez să mă gândesc la balta uriașă prin care, fie că vreau sau nu, trebuie să o iau mâine. Tot ce sper e să se mai retragă până mâine la 9 când ies din casă dacă nu, poate o să găsesc o bucată de lemn pe undeva să îmi croiesc un pod.

Pentru că așa facem când nu vrem să ne înecăm, nu? Trebuie să ne croim un pod din ceva, trebuie să găsim o soluție. Weekendul ăsta am hibernat, din 48 de ore cred că am dormit 30 dacă nu mai mult. Prefer să hibernez pe o vreme din asta și cu vești din astea.

Podurile de obicei se fac din speranță, din ambiție, din luptă. Sinceră să fiu nu îmi vine să cred că podurile construite din cele mai puternice lucruri nu rezistă. E ireal, e anormal. Și ieri mă uitam la o mangustă pe Animal Planet sau Nat. Geographic care s-a luptat cu un leu. Leul a prins-o la început, a rănit-o, părea că se joacă cu ea. Ea, mititica, a început să riposteze și s-a luptat și s-a apărat, deși era de 100 de ori mai mică decât leul. Leul părea surprins de ambiția mangustei rănite (era și rănită la un picioruș) și parcă a lăsat-o să se apere, a lăsat-o să dispară bârlog. Am simțit că leul a avut respect pentru ambiția și voința și curajul mangustei.

Așa se construiesc podurile, așa scapi de apă, e ilogic când se întâmplă altfel.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *