Povestea omului abatut (12 aprilie)

Stăteam ieri la colțul meu fără buton din metrou. Surprinzător nu îmi era somn așa că nu am închis ochii să dorm cum am făcut de dimineață când legănatul vagonului și vuietul aspru, dar liniștitor, mi-au șoptit gândurile de dinainte de vis. Chiar ar trebui să se facă o compilație cu sunetul ăsta, cum există compilațiile alea cu sunete din natură, eu aș face cu sunetul din metrou. Se doarme brici pe ele.

Pe un rând de scaune se afla un om care mi-a furat privirea, gândurile și sufletul pentru câteva momente. Era îmbrăcat în roșu, m-am gândit că e o culoare total opusă a ceea ce exprima chipul lui. Era atât de abătut. Atât și atât de abătut, aproape că am simțit ce simțea. Nu mi-am luat ochii de la el, picioarele le ținea ciudat, cu vârfurile îndreptate unul spre celălalt. Am încercat să îmi aduc aminte ce spunea ”Cartea gesturilor„ a lui Collett, dar nu mi-am adus aminte așa că am interpretat eu și am concluzionat cu ”introvertit”, ”preocupat de propria persoană”, chiar dacă aș fi spus mai degrabă că e ocupat de propriile griji.

Verigheta de pe deget mi-a furat atenția. Strălucea acolo, ca o povară. Nu știu de ce am gândit asta. Apoi am gândit că e un om care iubește și e iubit și că măcar asta ar trebui să îi dea putere. Măcar cerculețul ăla să îi lumineze ziua, măcar ochii ei, măcar glasul ei, măcar parfumul părului ei dimineața.

Ochii se asortau cu haina și cu geanta și expresia feței lui. Nu cred că o să o uit prea curând, te izbea pur și simplu. M-am gândit că poate e obosit, poate e răcit, nu cred că era, dar am căutat o explicație pentru acel chip distrus de cine știe ce problemă. A pus mâna la ochi, m-a durut pe mine gestul. Gestul unui om disperat sau poate doar somnoros? Nu cred, nu știu, dar nu cred.

M-au absorbit poveștile care îmi treceau prin minte când îl priveam. S-au derulat în mine ca un film vechi, filmul s-a rupt când a coborât, nici nu și-a dat seama că îl priveam. Nici măcar nu și-a dat seama că am scos pixul și bucata de hârtie să scriu despre el. Nu m-am gândit nici la ce nume are, poate un nume de sfânt. Mi-a întrerupt legătura când s-a ridicat, după cum ziceam. A coborât la N. Grigorescu cu pași lenți, așa cum pășește cineva care nu vrea să plece din vagonul ăla, care nu vrea să părăsească vuietul care te duce repede departe.

Era 12 aprilie și te-am văzut, omule și m-am întrebat care o fi fost povestea ta…

2 thoughts on “Povestea omului abatut (12 aprilie)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *