povestea din livada

– spuse ea printre dinții strânși, nu-i așa?

– da. cam așa ceva.

– ai fi vrut să o facă?

– da. normal, mi-am dorit mult de tot, dar na…

Tăcură amândouă. Sunetul frunzelor trecea prin Irinuca ca un vuiet de apă și spăla în urma lui tot ce Irinuca simțise cu câteva ore înainte. Tot zgomotul pe care el îl trezise în ea se transforma acum într-o liniște sâcâitoare.

Irinuca se trezi într-o cameră albă, goală. Nu era nimic în jur și singurul lucru pe care îl auzea mai puternic decât orice, era inima din pieptul ei. Și se uită în jos la pieptul ei și îl vedea cum tresălta. Și tresărea și tresărea și tresărea. Irinuca se hotărî să se oprească. Se opri din respirat, voia să scape de acel sunet și scăpă. Și Irinuca trăi așa în camera albă, fără sunete, fără inimă.

Delira și se uita pe geam. Camera avea un geam și avea o ușă și pe geam se vedeau mereu culori frumoase și oameni fericiți și Irinuca visa. Visa atât de mult încât o dureau ochii uneori și se așeza pe podea, adormea doar ca să uite de durere. Lăcrima de multe ori, stând pe spate, lacrimile se duceau în urechi.

Nu suspina de frică să nu își trezească inima și cum nu respira, nici nasul nu se auzea curgând și totul se petrecea într-o liniște bolnavă, grea, pe care Irinuca o ducea oricum plină de recunoștință și de dragoste. Dimineața lacrimile îi curgeau din urechi pe gât și în sân. Se scurgeau ca două căni de apă.

Într-o zi din colțul camerei începu să crească o liană care se întindea pe perete. Fata se sperie, liana se întindea cu repeziciune, amenințându-i inima că are să bată. BUM BUM! Se auzi și ochii Irinucăi lăcrimară a durere, știa ce are să se apropie. BUM BUM! se auzi iar. Cineva bătea la ușă. BUM BUM! BUM BUM… bum bum bum bum bum… bătea în ritmuri cardiace. Și atunci inima Irinucăi începu să bată și ea timid, în răspuns. Bum… bum… bum… și urcă sus, în gâtul fetei ca un copil care se agață speriat de gâtul mamei.

Irinuca își așeză inima la loc. Liana se întindea după ea să o prindă, dar la ușă nu ajunsese încă. Și creștea liana pe minut ce trecea și înghițea tot albul din cameră, transforma totul într-o junglă. Irinuca își dădu seama că nu poate decât să deschidă ușa. Să fugă. Să simtă. Și o deschise, iar inima care mai devreme se agățase de gâtul ei speriată, vru să îi iasă din piept.

Irinuca se supără pe inima ei și o ținu cu mâinile să nu fugă. O certă și inima lăsă privirea în jos, înroșindu-se la față că a putut să se gândească la celelalte bătăi pe care le auzise. Fata ieși din cameră și dădu de o livadă cu piersici. Livada era mare, senină, iar fructele erau coapte, așteptau să fie mușcate de cineva, dar nu de oricine, de cineva care putea da o inimă la schimb. Și inima Irinucăi ca nebună voia să facă schimbul fără să privescă atent, fără să cântărească lucrurile.

”Tu te arunci în iubire ca în prăpastie”, o certă pentru a mia oară Irinuca.

Și inima se potoli. Era cuminte tare, răbdătoare, deși fata o ținea atât de strâns încât degetele ei aproape începură să lase amprente pe ea. Păși în livadă și se așeză sub un copac. Deseori se auzeau voci, vorbe, dar ea aștepta ca piersicii să îi fure inima, dar aceștia tăceau.

Piersicii tăceau, vorbeau doar prin foșnete între ei, în șoapte de gânduri și culori, egoiști, fără să o lase să audă ceva. Și stătea sub ei, întinsă așteptând zi și noapte un semn că piersicii ar vrea să o lase să îi muște. Și-ar fi dat inima la schimb pentru piersici, dar aceștia o mângâiau dureros cu tăcere. Și se auzi un glas:

– ai fi vrut să o facă?

Irinuca zâmbi privind covorul și se uită din nou pe fereastra goală a picăturilor de apă. Oftă și puse mâna la inimă. Nu mai bătea, furtuna era doar afară. Aici aceeași liniște exasperantă.

– da, normal, mi-am dorit mult de tot, dar na…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *