povestea cu serile de poker

Din 1998 am început să mergem în concedii la munte. Noi, toată familia, cu unchi, mătuși și verișori. Eram copil pe atunci, vă dați seama și vremurile… erau pur și simplu altele. Încerc acum, privind înapoi, să nu regret că nu pot fi iar acolo, de fapt să nu mă gândesc la asta pentru că oricum viața merge înainte orice ar fi. Amintirile, fie ele bune sau rele, trebuie să rămână pe loc în sertarul minții, așa cum sunt ele, cu miros de țigară și așternuturi curate, cu bile colorate de la pistoale pentru copii, fluturași din pene, palete de badminton și apusuri de soare pe Caraiman.

Erau multe momente care îmi plăceau când mergeam în concedii, așa, ”în gașcă”, iar unul dintre ele era chiar seara pentru că se juca poker. Nu era Texas Hold’em, era varianta cu 5 cărți în mână. Am învățat, evident, jocul imediat și stăteam lângă taică miu în fiecare seară, ne consultam pe ce variante să meargă, ce cărți să arunce, cât să ridice miza și la un moment dat am început și noi, fetele, să jucăm pe bețe de chibrituri.

Îmi aduc aminte că am mers o dată la cacealma și am câștigat o mână întreagă de bețe. Buhaha!

Se stătea până târziu în noapte, până pe la 2-3 și făceam glume și se râdea zgomotos și trăgeam de ochi până se anunța: ”gata, asta e ultima tură!”. Ultima tură era întotdeauna cea mai importantă… 🙂

Ultima oară când am avut parte de o astfel de noapte distractivă a fost în 2009-2010, de Revelion, la Bran. Au trecut aproape 3 ani de când nopțile nu mai pot fi ce au fost, de când fumul de țigară nu mai e la fel de gros, de când a dispărut un pahar de pe masă. Zâmbesc cu un nod în gât acum când scriu despre serile alea, îmi plăceau grozav de mult pentru că am crescut cu ele și pokerul, pentru mine, poartă și va purta mereu amprenta veseliei.

Îmi venise o idee să organizez un partypoker, dar prietenii mei nu prea știu să joace, nu-s pasionați și nici nu prea avem unde să ne strângem. În sfârșit, sunt multe care mă leagă de joc și de vremurile acelea. Nu mă simt în stare să spun mai multe pentru că e unul dintre acele lucruri mai presus de cuvintele mele sărace, care rămâne imprimat nu prin forma pe care o iau literele, ci prin forma pe care o are în sufletul meu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *