povestea cu scenarita

Zilele astea sau poate mai bine zis săptămânile astea am suferit de ”scenarită”. Scenarita este o boală al cărei nume nu l-am dat eu, ci altcineva. Scenarita este provocată de așteptare, hiperimaginație sau poate fi transmisă pur și simplu genetic.

La mine este provocată de toate cele 3 cauze descrise mai sus. Nu există un remediu fizic, ci doar unul intelectual. Poți alege să te uiți la filme, citești cărți sau ieși cu prietenii și alte activități de genul ăsta, însă toate sunt temporare, când vei fi singur, simptomele vor reapărea. Poți să încerci să vorbești cu tine însuți, să te convingi să nu mai dai atenție scenaritei. Șansele de recuperare sunt de 100%, însă există șanse ca scenarita să apară sub o altă formă.

Așa cum bine vă dați seama, scenarita se manifestă la oameni de toate vârstele și se manifestă prin crearea de scenarii. Scenariile pot duce ulterior la neliniști, insomnii, fluturi în stomac temporari, lipsa poftei de mâncare, cumpărarea unui pistol etc.

La mame, scenarita se manifestă mai ales atunci când odrasla nu răspunde la telefon. Cele mai des întâlnite scenarii sunt: plodul a fost răpit/străpuns de o portocală pe care urma să o mănânce/înecat în timp ce făcea duș/i-au sărit tastele de la laptop în față, a înghițit una și s-a înecat/a ieșit Samara din TV/ extratereștrii s-au hotărât să facă o vizită fix în timpul zilei, fix la adresa la care/în dreptul căreia se afla plodul/frigiderul a prins viață și a prins odrasla cu ușa, sufocând-o. De cele mai multe ori scenariile nu se adeveresc, dovedindu-se că plodul pur și simplu era în camera alăturată și n-a auzit telefonul sau a uitat să îl scoată de pe silent.

Cu toate că eu nu-s mamă de om, ci doar de animal de casă, înțeleg faza asta cu scenarita. Și eu sufăr de ea, obișnuiesc să îmi imaginez multe-multe-multe lucruri, uneori numai asta mă epuizează constant. Și totuși, nu uit de rațiune și încerc să dau shut down simplu la simptome.

Și totuși uneori, dar doar uneori, nu pot. De fapt, stai, nu am zis bine… nu că nu pot, ci nu vreau. Îmi place să îmi imaginez lucruri. Nu vrei sa știi câte prime sărutări am avut noi până acum și totuși niciuna dintre ele nu pare ceea ce trebuie. Toate par departe de adevăr, poate departe de ceea ce va fi sau poate ce nu va fi. Interesant e că nici scenariile, nici posibilitatea că NU va fi nimic, nu îmi plac, nu prea le accept. Așa că continuu să merg pe rotiță, ca un hamster de sacrificiu, nu mă pot opri. Niciun scenariu nu mi se pare bun.

Într-unul fac eu primul pas și mă refuzi și mă simt prost. Într-unul te holbezi la mine și creezi momentul ăla suuper penibil pe care îl urăsc pur și simplu. Într-unul nu faci niciun pas și ne luăm la revedere din nou ca doi străini. Jesus.

Și apoi, pentru că e chestie de voință, încetez să mă mai gândesc, să mai ghicesc, se face liniște. Mai închid ochii și mai încerc de câteva ori, dar când chiar nu iese nimic realizabil, cedez. Nu știu când, dacă sau cum o să fie primul nostru sărut. Poate nici nu trebuie să știu, poate timpul mi-a arătat că nici măcar nu trebuie să vreau asta. Toată lumea îmi zice că lucrul pe care îl dorești cel mai mult o să se întâmple atunci când nu o să te aștepți. Eu nu mă mai aștept la nimic, mi-am tras o plasă de siguranță de toată frumusețea, este sub mine, la 2m distanță, e verde și e OK dacă am să cad. Mă ține.

Și totuși e un cerc vicios, imaginația asta dă dependență, e mai ceva ca marijuana și poate nu mă aștept să se întâmple ceva, dar vreau. Vreau în așa hal încât îmi țiuie urechile în fiecare zi când mă trezesc, așa… parcă sunt un ceainic. Țiuitul se stinge noaptea când mă uit în căsuță, când o văd goală, dar la auzul amintirii mă trezesc din nou în nori, la etajul 25, voindu-te măcar cu un pixel mai aproape. Și dimineață iar țiui și tot așa.

Deci vreau un lucru care vine atunci când nu e așteptat. Și cum să nu vreau eu lucrul ăla, când numai la el mă gândesc. Din disperare am început să mă gândesc cum să nu mă gândesc ca să nu mai aștept și vreau lucrul care vine atunci când nu mă aștept. Complicat? O fază din Annie Hall (una dintre puținele scene care îmi plac) rezumă mai bine totul:

Alvy Singer: Hey listen, gimme a kiss. 
Annie Hall: Really? 
Alvy Singer: Yeah, why not, because we’re just gonna go home later, right, and then there’s gonna be all that tension, we’ve never kissed before and I’ll never know when to make the right move or anything. So we’ll kiss now and get it over with, and then we’ll go eat. We’ll digest our food better. 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *