povestea cu priveste cerul

Ultima oară când am fost la mare mi-am tăiat tălpile în scoici și era să mă înec. E adevărat, ceea ce urmează însă, e o poveste trăită de altcineva. Eu doar mă simt recunoscătoare că am apucat ziua să v-o transmit mai departe și doar sper să treceți peste cuvintele licențioase redate așa cum au fost folosite pe parcursul întâlnirii noastre.

”Eram deja la Mangalia de 10 ani. Singură ca întotdeauna, dar cu un loc de muncă stabil și cu ceva dragoste de viață. Valurile mării se spărgeau de pieptul meu gol de fiecare dată când mergeam pe faleză și tot ce auzeam era un ecou. Am învățat să mângâi ecoul cu apa sărată a mării, resemnarea este cel mai bun antidot pentru mușcăturile timpului.

Mai aveam puțin până să strâng bani să îmi cumpăr o casă și să o inchiriez, să trăiesc din asta. Voiam să mă pensionez la 33 de ani, oricum eram prea bătrână pentru altceva și cumva marea îmi plăcea, mi-a plăcut tot timpul, mă inspira, mă făcea parcă mai ușoară, ca aerul. În mod ciudat, asta îmi aduce aminte de niște desene animate pe care le-am văzut când eram mică. Ceva cu Mica Sirenă și spuma mării și mă rog, cred că le știți, erau destul de prost făcute.

În orice caz, revenind, mai aveam puțin până să strâng banii de care aveam nevoie pentru casă. Acum stăteam la o prietenă care mai mereu era plecată în Anglia. Prefera să știe că e cineva acasă, că are grijă, decât să o lase goală. Și am ajuns la ultimul salariu de care aveam nevoie. Vă imaginați că trebuie să fi fost o sumă infimă față de ceea ce strânsesem până atunci și era. O sumă mică, dar care mă ajuta să fac un pas al naibii de mare.

Directorul a intrat în biroul meu și mi-a spus cu o față sumbră că firma nu mai rezista. Că practic nu îmi poate da ultimul salariu. M-am enervat, cum putea ticălosul să îmi spună asta? Vă gândiți la credit, eu nu m-am gândit. După ce am strâns 15 ani, nu aveam de gând să îmi vând pielea, să își facă banca portofel din ea. Am inspirat adânc și am plecat pe plajă. Dă-i naibii, m-am gândit, mai ai puțin și ajungi acolo. 20 de milioane, atât.

Am mers pe plajă. Dimineața mergeam pe plajă. Seara mergeam pe plajă, căutând o soluție. Să mă împrumut, să mă angajez altundeva nu reușeam. Cine ar fi crezut că o să ajung aici? Ce fac mai departe? Subit toate certitudinile pe care le aveam în urmă cu ceva timp se dezbinau acum în incertitudini. Și căutând soluții pe plajă, în nisip, în scoici, în fulgerele din furtuni, în valuri și nori, în mine, cineva sau ceva acolo sus mi-au adus în cale o sticlă. Un pet verde.

– Futu-le mamele lor de turiști.

Am ridicat-o, să o pun la coș, până mi-am dat seama că în ea este ceva solid, care zornăie chiar. Mi-am zis că sunetul vine din pieptul meu, că e inima care mă anunță că am rămas iar fără calciu sau că stresul e prea mare ca să mai reziste și vrea să dea divorț de mine. Dar nu era inima, chiar era ceva în sticlă și mă uit la ea în lumina norilor pentru că nu era senin. Și văd ceva care strălucește, o bijuterie și o bucată de hârtie. Bucata de hârtie o am și acum, scria: ”Privește cerul. Mihai.”

Și un număr de telefon, dar pe care nu o să ți-l spun pentru că na, nu cred că e de acord cu asta și nici nu am timp să îl întreb. L-am sunat și am vorbit cu el, era din București și mi-a propus să ne vedem. Avea o voce rece, amară, aproape ireală și ne-am întâlnit pentru prima oară în Grădina Icoanei. Bucureștiul era orașul meu natal, deci cunoșteam locurile. Pe drum am văzut mesajul lui scris pe garduri, pe stâlpi, pe afișe. Același scris de mână, aceeași culoare albastră ca apa.

S-a dovedit a fi totul o nenorocită pierdere de timp și am irosit niște bani degeaba. Tipul era un drogat, nu știa ce vorbea, o tot dădea înainte cu viața, cu moartea, dar nu erau idei care să aibă sens. Mi-a zis ceva despre destin, despre Dumnezeu, cum că ar fi un înger și uitându-mă în ochii lui injectați mi-am dat seama că da, era un înger pentru mine, era supranatural pentru că făcea parte dintr-o lume desfrânată pe care eu nu o cunoșteam și nici nu voiam să o cunosc.

În sfârșit, cu tembelul ăsta nu aveam ce să vorbesc și aveam nevoie de răspunsuri. Voiam să știu de ce am ajuns în București după 10 ani de când plecasem. Am stat 2 zile, în prima am vorbit cu Mihai, m-am lămurit că e dus cu pluta și nu am aflat de ce a pus bijuteria și mesajul în sticlă, dar nu voiam să plec oricum. A doua zi, conform ritualului, am luat-o la pas căutând iar răspunsuri la problema mea. Le căutam de data asta în asfalt, nu în nisip, în zgomotul mașinilor, nu în cel al mării și totul se îngreuna. Claxoanele răsunau a ecou în pieptul meu și nu mai aveam cu ce să potolesc setea de răspunsuri. Așa că am revenit la Mihai și l-am întrebat de unde avea bijuteria, pentru că se vedea că e lucrată manual și atent. Mi-a zis că o șutise dintr-o casă, de pe Schitu Măgureanu, prin 2000 și că a vrut să facă un bine. Știa că într-o zi, cineva care o găsește o să aibă mai multă nevoie de ea. Cred că de data asta era mai limpede la cap.

Nu știam cât costă bijuteria respectivă, nu părea scumpă și nu credeam că o să îmi aducă nenoricita de casă pentru care muncisem toată viața. Mă gândeam că mai mult de 10 milioane n-are cum să fie. Și ăsta era un maxim, rămâneau alte 10 milioane pe care deocamdată nu le aveam. Pe de altă parte, mi-am dat seama că nu era corect să o păstrez și iată-mă de unde plecasem.

M-am dus, deci, pe Schitu Măgureanu cu Mihai. L-am mituit cu Mc Donalds și mi-a arătat casa cu pricina. Era al dracu de cald, nimerisem în iulie. Uram vara, așa cum o urăsc și acum. Am sunat la poartă și am aflat că nu mai stătea nimeni acolo, erau doar niște birouri ale unei firme care se ocupau de traduceri. Din fericire, portarul îmi putu da niște informații referitoare la familia de dinainte. Mi-a spus că aceștia s-au mutat undeva la periferie și mi-a zis numele proprietarului.

Slavă Domnului cu Internetul, am putut să aflu imediat cine sunt și unde stau dintr-un anunț de imobiliare. M-am întâlnit cu proprietarul și cu fiul lui la Starbucks-ul de la Victoriei și mi-au povestit cum s-a întâmplat cu bijuteria. Domnul Dumbravă mi-a povestit că aceea era bijuteria nevestei lui, nevasta pe care o pierduse cu câțiva ani înainte și mi-a mulțumit cu lacrimi în ochi că i-am adus-o înapoi. Nu erau niște oameni înstăriți, mi-au povestit că au pierdut acțiunile firmei în urma unui proces și asta îi cam terminase din punct de vedere financiar. Le-am povestit și eu despre micul meu eșec, dar de fapt nu credeam că e un eșec. Știam în sinea mea că într-un fel sau altul o să fac rost de cele 20 de milioane. Mai aveam un pas atât de mic de făcut încât, în ciuda ispitelor de a claca, știam că o să reușesc. Mi-am luat la revedere de la cei doi care au insistat să îmi plătească taxiul și trenul până acasă.

Am ajuns pe malul mării înapoi în seara aceea. Era deja 22 și se făcuse puțin răcoare, era perfect. Se vedea un foc în depărtare și mă gândeam intens la tot ce se întâmplase, cum nu se schimbase absolut nimic, cum totul fusese degeaba. M-am gândit la Mihai, la viața lui, la povestea bătrânului și din nou, la cele 20 de milioane pe care nu le aveam. Mergeam și de data asta căutam răspunsul în întuneric, precum un om orb care se așteaptă din moment în moment să se împiedice, să cadă. Și da, mâna mea s-a împiedicat în buzunar de o foaie de hârtie. Mintea îmi era mai alertă decât o mașină care stoarce rufele, iar frigul îmi țesea griji plăcute pentru viață. Mi-am plimbat mâna pe hârtie, fără să o scot din buzunar pentru că știam ce e și oricum era prea întuneric să o citesc, dar da, am lăsat vântul să îmi șoptească vise și am făcut-o. Am privit cerul.”

„Această povestire a fost scrisă pentru concursul organizat de Revista de Povestiri și Galeriile Zehava.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *