povestea cu orele de dans

Jumătate din drumul spre casă m-am tot gândit la ce să scriu aici. Ceva mișto, haios, ceva interesant. Nu mai plec la munte și nu mai citesc cartea de care vorbeam ieri și sigur că sunt dezamăgită și tristă și ofticată și am un nod în gât, dar încerc să… na. Să îl dezleg cu gânduri mai bune 🙂

Și în această încercare aud o colegă de birou că strigă ”Mimi” și ăsta a fost trăgaciul care mi-a generat o amintire și o conversație întreagă mai apoi pe Facebook în care întrebam oamenii ce porecle au/au avut. În generală aveam o colegă tare dragă care mi-a spus așa în ultimii ani de școală – Mimi. Lumea a zis acum că nu semăn cu o Mimi, dar mie îmi plăcea tare mult, îmi părea mai prietenos decât numele cu care mă striga învățătoarea/diriginta.

Tot pe atunci orele de sport însemnau un singur lucru pentru mine – complicații. Echipament, ghiozdan mai greu sau pungă, stres. În sezonul călduros era OK pentru că ieșeam la handbal, iar în liceu handbalul s-a transformat în volei ceea ce mi-a plăcut la nebunie (chiar, nu vrea nimeni să facem o ieșeală de volei? Am eu minge 😀 ), dar oroarea asta nu a existat dintotdeauna. În clasele mai mici am avut pentru o scurtă perioadă de timp un profesor de dans ca profesor de sport și evident, la ore dansam. Îmi plăcea foarte mult mai ales că eram o clasă jumate-jumate de băieți și fete. Așadar aveam partener și proful ne accepta și în blugi, ceea ce era mai mult decât puteam cere.

Profesorul acela a plecat, dar câteva fete de la mine din clasă au vrut să dea la dansuri sportive. Pentru că faza cu dansurile a prins chiar și la alte clase, a venit un alt profesor de dans care ținea cursuri plătite sâmbăta și duminica. Și am vrut și eu să încerc.

Cursurile costau 100.000 de lei pe lună și le-am zis alor mei, ei au fost de acord și mi-au dat banii. M-am dus așadar sâmbătă la primul meu curs (deja ele începuseră de ceva vreme), mi se pare că era toamnă. Condiția era să vii cu o pereche de încălțăminte la schimb, nu conta dacă era nouă sau veche. Cu o seară înainte mi-am spălat o pereche mai veche de adidași, dar, fiind vremea rece și umedă, nu au apucat să se usuce cum trebuie, dar ce era să fac? Am luat perechea așa, pe jumate uscată și am mers la școală sâmbăta.

Ploua destul de mult din câte îmi aduc aminte și am mers singură, pentru că nu mai venea nimeni din zona mea. Tare nu îmi plăcea să merg pe drumul ăla singură, dar asta e. Lecții de dans vrei, ia lecții de dans. Și am mers în prima zi, am plătit suma, deși nu era obligatoriu să dai banii imediat și m-am înscris.

Toate cele 2 ore am dansat cu niște încălțări umede, afară ploua, iar proful era gay. Ce tablou. Un tablou la care se adaugă faptul că proful mișca din poponeț cu o agilitate perturbantă și mirosea foarte puternic a parfum (probabil făcuse duș în sticluță).

Nu m-a deranjat nimic mai tare ca faptul că nu aveam partener (băiat). Să mergi să dansezi și să n-ai cu cine, e absolut… trist. Am dansat cu o colegă care era mai avansată decât mine și care s-a săturat repede de mine pentru că o călcam destul de mult pe picioare și ezitam ca un orb fără baston. M-a ”distribuit” unei alte fete, apoi a venit proful și a dansat cu fiecare. Ceea ce din nou m-a perturbat.

Nu mai știu, sincer, dacă m-am mai dus duminică, dar cert e că am mers la mama și i-am zis că nu vreau să mă mai duc. Mi-era teamă că are să se supere, că deja plătisem o lună, dar nu s-a supărat din fericire. Am oftat eu în schimb cu gândul la banii ăia și mi-am făcut procese de conștiință, dar de dus nu m-am mai dus.

Acum câțiva ani aveam un coleg de birou care mergea la dansuri – bachata, salsa, mi-a zis și mie să merg, că e mișto. Mi-ar fi plăcut, dar am refuzat politicoasă și am adăugat în gând:

Prietene, la cum îmi e norocul, sigur ajung să dansez cu o gagică sau cu vreun gay. 

Nu știu eu dacă a fost cea mai mare oră de sport din viața mea, nu prea știu cum poate fi o oră mare din moment ce are 60 de minute și tot ce trece peste nu se mai numește doar oră, dar cu siguranță a fost una dintre cele mai memorabile.

[Articolul este scris pentru campania “Miscarea face bine” organizată de Dolce Sportsmartatletic & GetFIT]

6 thoughts on “povestea cu orele de dans

  1. Pingback: OK, despre cea mai mare ora de sport

  2. Cat de mult se aseamana cu experienta mea la dans. Asa am facut si eu, m-am inscris si dupa primele doua cursuri (hai ca am fost mai perseverenta 🙂 ) am renuntat, nu era de mine. Nu degeaba suntem prietene :))

    P.S Vreau eu la volei!!!

  3. Pingback: Miscarea face bine!

  4. te sfatuiesc din tot sufletul sa te duci la cursuri de salsa/bachata/zouk/rumba/cha-cha/merengue/etc. acolo intalnesti oameni cu total alte mentalitati decat cunosti, iti garantez. e o lume noua, in care vei fi primita cu bratele deschise, nimeni nu te va respinge. iar in legatura cu baietii…pai…la dans (indiferent de gen) sunt mult mai multe fete dornice decat baieti, dar chiar si asa, e foarte placut. daca chiar vrei sa te apuci de asemenea dansuri, stiu eu cateva scoli importante, de la care chiar ai ce invata cu adearat. de-abia astept sa iesim la o salsa 😀

  5. Pingback: am terminat experimentul cu alfabetul

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *