povestea cu nota de plata

Pot să încep articolul ăsta spunând că ador să comunic, da? Ador să comunic, am făcut o facultate în domeniu și îmi plac oamenii noi, cu care am acea conexiune și cu care am multe puncte în comun. Am un sentiment euforic atunci când întâlnesc oameni simpatici, nu știu de ce, pur și simplu așa stau lucrurile și apreciez oamenii deschiși.

De curând am început să urmăresc serialul Lie to Me, pentru că îmi plac ambele tipuri de comunicare – și verbală și non verbală, iar în Lie to Me acțiunea cam pe asta se bazează, pe comunicare non verbală. Și mă fascinează într-o oarecare măsură serialul tocmai pentru că îți arată cum cei din agenție citesc persoanele din jurul lor, rezolvă cazuri și așa mai departe. Totul e ficțiune, dar ca întotdeauna există și un sâmbure de adevăr. Uneori mai stau în metrou și încerc să citesc persoanele din jur, după ce am citit Cartea Gesturilor a lui Collett am început să mă uit la cum își țin oamenii picioarele când stau jos sau când vorbesc cu cineva. Dacă le au încrucișate, îndreptate spre o anumită persoană etc. Mi se pare interesant, deslușești lucruri pe care nu toți le știu, pe care poate nici persoana în cauză nu le știe.

Și vorbind despre comunicare, dacă tot suntem la capitolul ăsta să vă povestesc și o fază de azi din restaurant. Am fost cu niște prietene într-un local, au schimbat chelnerii de când am fost ultima oară. Serviciul a fost ireproșabil, chelnerul a fost foarte amabil, prompt, nu s-a supărat că a trebuit să revină de mai multe ori ca să ne ia comanda.

Cu toate astea, după ce mâncăm și ne schimbă scrumiera de câteva ori ne trezim că ne aduce din senin nota de plată. OK, nu sunt eu genul de om cu bani care nu mănâncă decât în oraș sau care a fost în peste 100 de localuri, dar am fost în câteva și nu mi s-a întâmplat chestia asta niciodată. Și nu prea am știut cum să reacționez pentru că a lăsat nota și a plecat pur și simplu.

Și ne-am enervat un pic, ne-am simțit așa, ca și când ne-ar fi dat afară, așa că nu am plătit pentru că voiam să mai stăm. Am lăsat nota exact acolo unde a plasat-o prima oară. După vreo juma de oră a revenit:

– Se poate?

– Nu, nu se poate, i-am replicat ferm.

– Nicio problemă.

Și asta a fost tot, am plătit, normal, înainte să plecăm. Mi-am dat seama când am ieșit din restaurant că probabil chelnerul își termina tura, dar nu a fost tocmai corect cum a procedat pentru că:

1. ar trebui să explici omului de ce îi aduci nota de plată când el nu a cerut-o pentru că am fi înțeles și altfel ar fi stat lucrurile și

2.  poate am fi vrut să mai comandăm ceva? Cum închizi o notă de plată așa din senin?

În orice caz, ăsta a fost un caz de ”dacă ai fi zis una, s-ar fi întâmplat alta” și observ că multe probleme și situații s-ar rezolva dacă oamenilor nu le-ar fi frică să deschidă gura, să explice, să lămurească. Știu că uneori există tot felul de rețineri, pe cât de mult mi-ar plăcea să comunic și eu greșesc sau am ezitări din timiditate, din nici nu știu uneori. Sunt tot felul de lucruri care te pot opri să spui ce vrei sau ce simți, dar trebuie să învățăm pentru că suntem ființe sociale și altfel nu se poate, iar dacă mai ai și un post de chelner… păi atunci chiar riști să rămâi fără șpagă 🙂

One thought on “povestea cu nota de plata

  1. Mi s-a întîmplat și mie la Cafeneaua Actorilor de la TNB. Era cam gol, era pe la ora 17-18. Am ignorat nota și biletul pe care scria “rezervat”, amîndouă așezate frumos în fața noastră. Am plătit cînd am terminat berea și discuția.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *