Povestea cu incendiul

La cursurile și predicile despre diverse dezastre și întâmplări nefericite nu prea ești atent. Fie că e vorba de predica pe care o ține nenea de la protecția muncii, fie că este vorba despre lecția pe care o predă dirigintele în clasa a 5a.

Și adevărul e că informațiile-ți sunt inutile în fața panicii, când frica pune stăpânire și gândurile se duc în cele mai adânci râpe și în cele mai nefericite ipoteze. Culmea e că regula numărul 1 exact despre asta e: NU VĂ PANICAȚI! Ăhă. Da.

Era 16 și ceva când s-a întrerupt internetul așa că m-am dus să iau prânzul, că nu mâncasem decât de dimineață 2 felii de pâine și băusem o cafea. Apăs pe clanță și simt un miros de ars, mă întorc la colegele mele și le spun:

– Băi, miroase a încins, a cabluri arse…

Deschid ușa și un val de fum negru înecăcios dădu năvală în încăpere din holul unde abia puteai întrezări ceva la 2 pași.

– E incendiu, haideți pe terasă.

Am pus repede mâna pe telefon și am ieșit. Tot blocul era cuprins de fum negru de sus până jos, toate prizele si aerisirile fumegau in apartament. Nu știam ce arde, unde arde, ce se întâmplă, de la ce e, cum o să se termine. Nu știam nimic, dar nu asta ne-a speriat. Câteva nivele mai jos niște oameni țipau după ajutor, țipau după copil, țipau pur și simplu cu atâta disperare încât îți zbârlea părul de pe șirea spinării.

În blocul de vizavi la fiecare etaj era câte o persoană cu telefonul în mână, noi, la fel, am sunat din secunda doi la pompieri. Țipetele continuau, fumul continua să iasă, noi așteptam deznodământul.

Adevărul e că în momentele astea nu prea știi exact ce să crezi/faci/gândești. Să fii optimist nu poți fiindcă te afli în situația în care te afli, să fii pesimist parcă nu-ți vine să fii, iar pentru a fi realist ai prea puține date.

Cert e că te poate cuprinde un val de emoții care te paralizează fizic și mental. Singurul lucru la care mă puteam gândi era dimineața pe care tocmai o avusesem cu zăpadă, ochi somnoroși, calorifer cald și covrigi cu susan și mă bucuram că am trăit-o. Cam atât. Nu m-am gândit nici o clipă la ce nu am apucat să fac în viața asta sau la ce aș pierde sau la… nu știu, alte bazaconii pe care de obicei le întâlnești în filmele americane. Poate n-am conștientizat suficient pericolul deși tușeam ca un măgar de la fum și mă usturau gâtul și plămânii, poate eram prea în șoc sau poate pur și simplu optimista din mine știa că o să fie bine. Poate chiar am refuzat în mod inconștient să duc scenariul până la capăt, cine mai știe…

Am rămas pe terasa/balconul apartamentului, pompierii ne-au zis să stăm acolo și fumul a început să se domolească încet, încet. Am început să facem mișto, deși pe de o parte conștienți că nu era un moment potrivit. Am râs, din nou, mai mult isteric și pe fond de stres mormăind un ”auăleu” la fiecare glumă. Nu știu nici acum dacă a fost o reacție normală sau de preferat, dar râsul e bun, cică eliberează stresul, la noi a venit natural.

Avem impresia asta zilnică și adânc înrădăcinată că noi suntem stăpâni pe viața noastră. Și acum îmi vine să râd și să plâng în același timp, cât de imprevizibil e totul și cum atât de puține lucruri depind de noi și de ce vrem. Faptul că viața se poate schimba de la o clipă la alta nu e o noutate pentru mine, o știu perfect, dar când ți se readuce aminte atât de brutal… Rămâi fără respirație chiar dacă ești la aer curat, în stația de autobuz, mergând spre casă cu hainele și părul încă mirosind a cabluri încinse.

P.S. Am uitat să vă zic – fiind curentul oprit, când am coborât s-a dovedit și mai utilă lanterna pe care o port la mine în geantă

4 thoughts on “Povestea cu incendiul

  1. Bine ca nu fu mai rau! Eu cred ca m-as super-panica.
    Imi amintesc toate lectiile si teoria despre incendii, cutremure si toate cele, acum, dar prinsa in fapt, niciodata! 🙂

  2. Pingback: Dar ce n-am facut?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *