povestea cu cei trei

Nu știu cum să îți povestesc toată treaba asta fără să ți se încălzească sângele în vine. Am rupt un nor în două ca pe o pâine. Jumătate am pus-o într-un colț al inimii și jumătate în celălalt colț.

Am iubit ca un luptător. Am iubit cu arme, cu injurii și am încercat să atac atunci când am fost atacat. Am iubit ca un copil, cu o naivitate stresantă, agasantă, obositoare. M-am obosit cu gânduri și cu războaie, iar jumătatea aia de nor, pe care tu nu o cunoști, s-a înnegrit. Din ea nu mai ninge și nu mai plouă cu apă, ci cu smoală. Da, smoala e lichidă, dar curge încet. O să curgă smoală din jumătatea aia de nor pentru foarte mult timp de acum încolo dacă cineva nu o să oprească acest lucru inuman. Da, inuman, supranatural, așa cum sunt eu.

Și apoi să îți povestesc despre această cealaltă jumătate de nor, care până acum era neatins, ca un disc nezgâriat, proaspăt scos din carcasa lui originală. A strălucit câteva zile, dar apoi, zgâriat din nou de fulgere, a oftat. Și-a lăsat privirea în jos a deznădejde și s-a uitat la fratele lui care acum era mânios și negru, care plângea cu lacrimi de smoală. Și a spus că nu vrea să ajungă așa. Aproape că începuse să se înnegrească, aproape că îl toropise furtuna.

Am lovit cu degetul ușa pieptului, am bătut de trei ori și mi-au răspuns niște vise. O mare grămadă de vise, unele foarte frumoase. Știi ce mi-am dat seama? Că visele înnegreau norul, este adevărat. Pentru că visele frumoase înseamnă furtună atunci când nu își pot depăși stadiul, atunci când nu pot trece pragul realității. Ar fi fost frumos tare dacă ar fi trecut acel prag, acel insignifiant prag conturat din raze de soare, cer albastru, mirosuri de baltă, stuf, păpădii și… realitate. Am închis forțat ușa pe care o deschisesem și m-am lipit cu spatele transpirat de ea.

– Trec prin viață ca un tont. Nu sunt fericit, nu fac nimic să fiu fericit. Supraviețuiesc, nu trăiesc, nu schimb, nu simt, nici măcar inima nu mai bate. Am semnat demult un acord să nu mă resuscitați chiar dacă acum mor așa, încet și nu vreau asta. Chiar dacă nu vreau altceva, vreau să mă resuscitați, dar sunt om de cuvânt și am semnat și sunt prea comod să deschid gura. Să o deschid și să las viața să se urce înapoi în ea, să mă pătrundă. Sunt prea comod să fiu fericit și să trăiesc alături de tine, așa că prefer tăcerea, prefer să cad ca un prost, fără să lupt, fără să te cunosc, fără să am nici cea mai mică idee cum e să îmi umbli prin vene, să te găbușești în mine, să mă încălzești și să te încălzesc. E greu, să știi, să fii comod.

Dar nu e nimic, eu nu sunt singur, tu ești singur și probabil așa vei fi mereu. Dar așa voi fi și eu, eu fiindu-mi primul și singurul dușman, singurul pod dintre mine și fericire, singura privire din oglindă dimineața. Mă uit în oglindă dimineața și văd niște ochi căprui, niște urechi, un nas, o gură, nu prea recunosc persoana asta, habar nu am cine este. În spatele chipului aud nișe țipete, sunt țipetele mele, mă zbat să scap, să ies la iveală, să mă văd în oglindă, dar nimic nu se întâmplă pentru că nu mă pot resuscita. Știi ceva? De ce scrii toate astea, Alexandra? Că de fapt, tu știi că nu vreau să fiu cu tine, nu vreau să te alint, nu vreau să te las să te uiți în palmele mele, nu vreau să te las să mă resuscitez. De unde știi tu, un om atât de mediocru, că nu sunt bine așa cum sunt? De unde știi tu, un om atât de egoist, de singur și înveninat de norii tăi negri, că nu mi-e bine? OK. Mi-e bine. Vezi? O scrii, deci ai dreptate, mi-e bine.

Nu vreau să fiu cu tine, nu te iubesc, nu vreau să te sărut, nici măcar nu vreau să te mai văd, înțelege.

– Înțeleg. Norii înțeleg lucruri când vorbești cu ei, zău, nu trebuie să fii rău. Grăbești procesul cu smoala, pe bune așa că mai bine taci și lasă-mă să îți zic cum e să fii cu mine. De fapt, mai bine, o să îmi las telefonul să îți spună cum e să fii cu mine pentru că el știe, mă însoțește pretutindeni.

– Bună, sunt eu telefonul ei. Da, să îți spun. Cum să îți spun, e greu să o înțelegi, dar asta deja știi, am auzit-o în vocea ta ultima oară când ai sunat. Nu înțelegeai ce îți spunea, dar să îți spun eu. Se trezește dimineața cu aburi de cafea în palme. Are palme calde și îi plac cearșafurile proaspăt spălate și pijamalele vechi și îi plac oamenii. Dar nu toți, să zicem majoritatea celor cu care stă de vorbă. Ar fi fost un om pur și simplu… uscat dacă nu aș fi existat eu sau… mă rog, știi tu. Și nu prea vrea multe sau cel puțin eu așa cred, nu vreau să îi iau apărarea sau să îi construiesc cazul, dar de cele mai multe ori e mulțumită cu ce are. Vorbește puțin la mine și nici n-ar vrea altfel, se uită mult la cer uneori, caută forme în nori tot timpul și mai nou își poartă ochelarii de calculator și își privește propria lumină din ochi reflectată în lentilă.

A făcut un pact cu ea și norii. Ca să nu se mai înnegrească și al doilea nor, s-a oprit din respirat, inima ei nu mai bate, aproape că a sugrumat-o de nervi și frustrare. Da, puțin din cauza ta, dar mai mult din cauza ei. Să o vezi, mititica, ce urât s-a comportat cu acei nori. Bine că sunt un biet telefon, că altfel nu știu cum rezistam. Pe mine a dat bani, îți dai seama că nu își permite nici măcar să mă scape, dar cu inima și cu norii, e nemiloasă, parcă nu ar face parte din ea.

Dar inima și norii merită ei să fie sugrumați? Îți zic și eu părerea mea, de gadget mediocru, că da. Inima o trădează mereu, o aud uneori cum se răzvrătește și nu e bine, mă, nu e bine. E o reacție în lanț aici, despre ce vorbim? Crezi că e o joacă? Nu e absolut nici o joacă, nu îi plac jocurile.

Eh, ideea e că după toate astea, e obosită. E atât de obosită încât nu poate să doarmă uneori, doar dimineața ar dormi, când îmi amână alarma. Dar să o vezi, mititica, ce repede se trezește când își dă seama că îi e în continuare frig și norul e un pic mai negru decât ieri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *