povestea cu biblioteca L. Rebreanu

Am ajuns la Biblioteca Publică Liviu Rebreanu. De fapt, trec aproape zilnic pe lângă ea, în drum spre birou. Am multe amintiri din adolescență legate de biblioteca aia, mergeam acolo cu prietenele mele și împrumutam cărți pentru referate și nu numai. Îmi aduc aminte de faptul că mereu cărțile bune se dădeau din mână în mână și nu prea le vedeai pe rafturi. Știu, sună ca din poveștile cu intelectuali, dar pe bune că așa era.

Găseai de obicei cam tot ce voiai pe acolo în materie de titluri și autori. Am fost ultima oară în 2010, mi-a adus aminte sora mea, ea ține mai bine minte detaliile astea. Eu țin minte că dădusem de o tanti bătrână și fără chef care m-a repezit o dată și m-a făcut să renunț la acele vizite. Să nu mai vorbesc de faptul că acasă am o bibliotecă burdușită de cărți care așteaptă să fie citite. Mi-am propus să le termin pe astea până să încep altele. Sigur, nu m-am ținut de cuvânt, dar în fine, să revenim la prezent.

Biblioteca a arătat destul de bine dintotdeauna din punctul meu de vedere, acum are pereți albi, din ”termopan”, dar a căpătat ceva graffiti în timp. Are vreo 5-6 trepte, sunt din marmură și sunt crăpate, dar au farmecul lor chiar și așa. Am pășit înăuntru și ca întotdeauna m-a izbit din plin mirosul de cărți care mi-a derulat pe pelicula minții toate momentele petrecute printre cărțile școlilor și liceelor.

Doamne, ce vremuri, aproape că am simțit cum suspină nostalgia în mine, ca un copil răsfățat căruia nu îi mai ajung dulciurile. Ce mult sunt legată de unele lucruri, dureros de mult.

Locul e destul de mare, există birouri și mese la care te poți refugia să citești, să scrii, să reflectezi, există și un cuier unde îți poți lăsa geanta și haina. Acum era răcoare, iarna e cald, întotdeauna e perfect ca temperatură. Atmosfera dinăuntru e schimbată față de cum o știam, nu se mai vorbește în șoapta șoaptei și nu mai e așa tensionat aerul, adevărul e că nici nu e multă lume înăuntru. Sunt doar 2-3 fete, dintre care una stă la calculator.

Cei doi bibliotecari sunt acolo, așa cum îi știam eu de acum câțiva ani. Pe domnul Cristian (o să îi spun așa pentru că i-am uitat numele de familie, sper să nu se supere pe mine) îl știu din vedere chiar de când am mers prima oară la ei. Are peste 5 ani de când lucrează acolo, din nou am uitat să îl întreb cât mai exact, dar dacă ne mai întâlnim în stația de autobuz, o să îl întreb.

Mi-am reînnoit permisul, pentru că era expirat și am întrebat-o pe doamna bibliotecară dacă sediul a intrat în programul Biblionet. A fost surprinsă că știam de el și mi-a zis senină că da. Am fost și eu încântată, nu m-am dus cu un plan în minte, m-am dus să vorbesc cu ei pur și simplu, fără un set de întrebări stabilite sau un obiectiv anume. De fapt, da, obiectivul era să scot ceva informații despre care să scriu, dar nu am gândit totul așa. Am gândit totul ca: vreau să mă duc să văd ce iese, să îmi schimb ziua în bine. Dacă vor să vorbească cu mine, bine, dacă nu, împrumut o carte și gata.

Spre încântarea mea, au fost amândoi foarte drăguți și au acceptat să vorbim despre proiect. Am vorbit cu domnul Cristian mai multe despre ce au primit acolo. Mi-a spus că ei aveau dinainte 4 calculatoare date de la primărie, conectate la Internet și acum, în urma donațiilor făcute de fundația Bill&Melinda Gates, au mai primit 4 calculatoare, cu webcam-uri, microfoane, imprimantă, scanner și chiar un videoproiector care e foarte folositor la evenimentele culturale.

Din când în când se mai țin diverse evenimente mai ales la cererea liceelor cu care colaborează. Ultima oară a fost o proiecție de film și o masă rotundă cu elevii de la liceul Lucian Blaga (cel de la capătul lui 14).

Câți oameni vin în medie pe zi pentru calculator și Internet? În jur de 10-12 oameni, lunea fiind cel mai aglomerat, lucru care m-a mirat. De obicei sâmbăta era cel mai aglomerat, dar acum am aflat că biblioteca nu mai e deschisă sâmbăta, ca pe vremea mea.

Ca medie de vârstă se pare că cei mai mulți care vin pentru internet și calculatoare sunt studenți și elevi și ca activitate am avut o surpriză. Se pare că majoritatea chiar vin pentru referate și tot felul de lucrări, documentări etc. Ce e și mai fain e că tinerii întotdeauna lucrează în paralel cu cărțile. Domnul Cristian mi-a zis că se întâmplă foarte rar să fie câte unul care să vină și să nu împrumute cărți și că legătura dintre folosirea calculatorului și folosirea cărților este foarte strânsă. Asta mi s-a părut fantastic, de vis chiar.

Mi-a spus că și cei care lucrează la bibliotecă au avut cursuri de formare timp de o săptămână ca să se descurce cu calculatoarele și programele. Asta știam dinainte, dar acum mi s-a confirmat că lucrurile chiar așa stau.

Poți intra în bibliotecă doar pe baza unui permis pe care poți să îl faci pe loc. Am vrut să știu și dacă există o limită în ceea ce privește statul la calculator, dar mi-a spus că nu există o regulă, decât dacă este foarte aglomerat și sunt nevoiți să apeleze la o limită – o oră pentru fiecare utilizator ca să apuce toată lumea să folosească calculatorul.

Le-am povestit și eu de ce am venit inițial, le-am zis că am vrut să vorbesc cu ei despre proiect și le-am povestit la rândul meu despre căutătorii de povești. M-au întrebat dacă sunt jurnalistă și le-am răspuns ”aproximativ”, pentru mine jurnalismul online atârnă mai puțin decât cel printat și cum încă nu am ajuns acolo, chiar dacă am o facultate în domeniu, nu știu cât să sper.

Mă mulțumesc și cu minunea asta de Internet, măcar apucă cineva să citească ceva din ce scriu eu. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi viața mea fără posibilitatea asta.

Drept concluzii ce pot să zic… am regăsit un loc pierdut și spun asta cu toată sinceritatea din lume. Am împrumutat și o carte, deși nu am terminat încă ”arta de a nu scrie un roman” a lui Jerome K. Jerome. Mi-am luat ”La revedere, pe mîine” scrisă de William Maxwell pentru că mi-a plăcut titlul și scurtul rezumat de pe spate. Se pare că e vorba de prietenie, sper să fie frumoasă și să o termin la termen.

O să revin cu siguranță la bibliotecă, stau acum și mă gândesc de câte ori a trebuit să pierd timpul prin cafenele sau fast food-uri așteptând pe unul sau pe altul, când puteam să merg în colțul ăsta de Rai și să lucrez, să scriu sau să citesc. Cine ar fi crezut că poți avea acces la atâtea lucruri doar cu costul unui permis de bibliotecă gratuit?

4 thoughts on “povestea cu biblioteca L. Rebreanu

  1. Pingback: povestea cu sticla de apă

  2. Pingback: la revedere, pe maine

  3. Pingback: Social Media Summer Camp - in cinstea noilor amintiri

  4. Pingback: de ce sa sustinem proiectele altora si ce inseamna atitudinea de ciolan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *