Perseverenta pe timp de criza

Au trecut 19 luni (1 an si 7 luni) de cand imi caut un loc de munca si probabil unii dintre voi stiu asta deja. Daca ati avut un job vreodata stiti ca e foarte bine sa aveti proprii bani si odata ce dai cu nasul de ei, mai greu sa te desprinzi de acel sentiment, de acea independenta pe care ti-o ofera. Sunt mandra sa zic ca am muncit de la 19 ani pentru a-mi plati facultatea si le-am dus pe amandoua pe picioare fara sa stau cu mana intinsa la parinti. Am avut si bafta sa imi gasesc un loc de munca convenabil si multumesc celor care m-au ajutat. E grozav sa ai proprii bani, sa iti poti face planuri, sa poti sa pleci sau sa iti cumperi ceva fara sa stai sa iti faci 100 de calcule inainte, fara stresul ca nu stii ce o sa fie maine, pe unde vei ajunge sau ce oameni vei cunoaste in urma interviurilor.

M-am plans, pentru ca e una dintre faze…

Ne plangem… toti ne plangem de anumite lucruri la un moment dat, fara sa ne dam seama cat de putin conteaza. M-am plans in timpul serviciului ca nu era mereu hartie igienica la toaleta sau ca am ramas fara sapun… M-am plans ca tre’ sa merg la serviciu in sine si mi se parea greu si mi-era urat uneori. M-am plans ca era frig in birou si curent si ca cizmele pe care mi le-am luat din primul salariu erau mai proaste ca niste barci gaurite. M-am plans cand a fost apa intrerupta timp de 2 zile aproape fara ca noi sa fim anuntati intr-o vara si m-am plans cand ne-au zis sa stam acasa in ultimele zile de serviciu, fara sa mentioneze ca ne taie din zilele de concediu platite. Unele motive pentru care m-am plans sunt intemeiate, altele nu… Era un job plin de rutina, eram aproape niste robotei, dar pana la urma aveam un salariu, aveam o asigurare, aveam un loc in care sa mergem in fiecare zi. Cel mai bine zis… aveam o certitudine. Pentru ca ce-a urmat dupa acest job a fost un ocean de incertitudini…

M-am plans in continuare…

Dupa ce am terminat cu primul job, a urmat, bineinteles, goana dupa aur alt job. Si am inceput sa ma plang din nou si din nou din cauza faptului ca nu gaseam nimic si blablabla stiti si voi textele si discutiile care se tin de obicei pe marginea acestui subiect. Ba ca vor experienta, ba ca nu stiu de ce nu m-au sunat, ba ca s-au purtat naspa si mi-au zis ca-s prea calificat, ba ca ofera bani prea putini, ba ca.. ba ca…  In toamna anului trecut, am reusit sa fac rost de cateva interviuri… vreo 10 la numar in cateva luni. Mai mult decat m-am asteptat si am inceput sa mai am ceva speranta, “din atatea, s-o ivi ceva”.

Interviurile

Si pe parcursul interviurilor am inceput sa capat experienta in asa ceva si sa cunosc si Bucurestiul mai bine. Nu stiu ce impresie lasam celor care faceau angajarile, stiu doar ca la primele interviuri am fost destul de emotionata si ma balbaiam. Ziceam chestii irelevante despre mine si ma pierdeam in detalii, asa ca dupa ceva timp mi-am facut o prezentare pe care am luat-o cu mine, doar ca sa tin pasul cu ce trebuia sa zic, sa fiu la obiect. La momentul respectiv as fi acceptat joburi care nu tin de domeniul meu, doar ca sa am un ban in buzunar pentru ca nu terminasem facultatea si nu puteam sa am pretentii. Si o data cu fiecare interviu trebuia sa suport deceptie dupa deceptie, dupa deceptie… refuz dupa refuz, dupa refuz. Am cedat? Sigur, noaptea in perna cedam, de ce sa nu recunosc? Am avut crize in care plangeam de oftica, dar continuam sa caut.

Starea de optimism scazuta, nesansa mentinuta

Am primit incurajari de la ceilalti “las’ ca iti gasesti tu, las’ ca reusesti, las’ ca reusesti” si am inceput sa fiu mai optimista, am zis ca poate din cauza faptului ca nu-s suficient de increzatoare nu reusesc. Am inceput sa mai fac una alta pe cont propriu, mai un articol ici, mai un articol colo, am inceput sa scriu si pentru http://percivalcomics.com pentru ca nu voiam sa stau de pomana. Am continuat sa fac si accesorii pentru o perioada de timp.

Nu m-am oprit niciodata din trimis CV-uri

Dupa 5-6 respingeri deja eram obisnuita si nu imi mai faceam sperante. De ce sa ma mai supar? Mai bine merg inainte si vad ce urmeaza (ii incurajez sa faca la fel pe toti cei care sunt intr-o asemenea pozitie). Si au fost perioade in care credeam ca am reusit ceva, da’ apoi imi dadeam seama ca nu merg in nicio directie lucrurile si abandonam. M-am gandit sa schimb domeniul de cautare al jobului, sa caut internshipuri, sa fac tot ce pot sa adun experienta, in orice domeniu, tot ce puteam sa invat era bine venit. Nimic n-a mers, dar am trimis tot timpul CV-uri, pe ejobs, bestjobs, mers la targ de joburi, cam tot ce se poate face. Mai recunosc ceva totusi, pentru ca vreau sa fiu sincera… n-am avut tragere de inima uneori, pentru ca nu simteam ca e viitorul meu. Am avut interviuri ca agent de vanzari unde salariul minim era de 200 de ron si a doua oara de 100 de euro. Totusi, daca fac munca gratuita, macar sa fie in domeniul meu… asa gandesc eu.

Incercarea in publicitate

Acum doua luni, la indemnul unui prieten, am inceput sa pun mai mult pret pe domeniul in care vreau sa profesez: publicitate. Mi-am zis ca tre’ sa fac ceva creativ, ceva… neobisnuit, iesit din comun. Am facut un CV ingenios (am lucrat la el 2-3 zile) si l-am trimis inspre 14-15 agentii. Doar 2-3 mi-au raspuns, fireste, toate continand “ne pare rau, nu avem nimic disponibil”. Da, as fi acceptat fericita si un internship neplatit, dar nici acolo n-aveau locuri. Si ce sa fac in continuare? Daca nici asta n-a mers… m-am gandit sa pun pe picioare un proiect, dar nu ar fi rezultat in nimic spectaculos, CV-ul ingenios n-a dat cine stie ce roade si am simtit ca m-am lovit de un perete din partea agentiilor. In conditiile date, increderea in sine ar trebui sa fie destul de mica, nu? Si as avea motive sa fiu sceptica si sa ma plang din nou, dar nu, n-o sa fac asta. De ce as face asta? Accept ce mi se da, “schimb lucrurile care pot fi schimbate si le accept pe cele pe care nu le pot schimba”. Am renuntat la ideea de a lucra in domeniul in care imi doresc, daca lucrurile nu se intampla, nu se intampla cu un motiv. Asa ca merg mai departe.

Si mi-ar placea sa termin povestea intr-o nota optimista de genul “e criza, sunt putine locuri de munca, tre’ sa ai rabdare si la momentul potrivit vei reusi si tu”, cum s-a terminat si filmul “The Company Men” pe care vi-l recomand cu draga inima, insa nu pot face asta. Cautarile mele inca nu s-au terminat. Am trimis zeci de CV-uri, poate sute, am mers la un targ de joburi si urmeaza sa merg la un al doilea, am visat afaceri pe care nu le-am pus in practica pentru ca nu am avut minimul necesar de a investi intr-un PFA si adevarul e ca nici curajul, cu toate astea… ceva imi spune ca o sa se termine si perioada asta si totul o sa fie bine, trebuie doar sa am rabdare. Adevarul e ca e simplu sa lupt pentru sansele mele de angajare si succes atata timp cat am lucrul care nu va cobori niciodata de pe numarul 1: sanatatea (pentru mine si pentru toti cei pe care ii iubesc).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *