azi despre durere

Doare momentul ala in care realizezi ca timpul trrece prea repede pentru picioarele tale, ca nu mai ai suflare si nu mai poti sa alergi si ridurile ti se adancesc fara sa le poti opri. Doare cand fiecare bataie a inimii mai tare ti se pare deplasata, ca esti om mare si nu mai poti sa te indragostesti. Doare cand iti dai seama ca nu ar mai trebui sa iti creasca tensiunea la o privire, la un gand, la o privire si un gand de la o persoana. Doare cand numai banii te fac sa te dai jos din pat si doare ca uneori paralizam si nu ne mai putem da jos din pat din cauza vietii intense si agitate pe care o ducem.

Doare cand uitam de noi si cand uitam de voi, stalpii nostri. Familie. Prieteni. Chiar si animale de casa. Doare cand ne dam seama ca a trecut atata timp incat mintea noastra a inceput sa arunce la gunoi informatii pe care inainte le stiam foarte bine. Doare cand nu ne gasim cuvintele sa explicam durerea.

Un batran in fata mea isi scoate batista din buzunar cu mainile tremurande si isi sterge ochii ce ii lacrimeaza de la vant. E imbracat modest si il vad cum incearca sa stea drept, in ciuda varstei care-l trage inspre pamant. Ma emotioneaza tare batranii de la o vreme pentru ca ajung sa ii asociez cu parintii nostri. “Putea sa fie tata” ma gandesc si ma mai intreb: oare copiii lor unde sunt? Oare ce fac? Oare ii iubesc? Oare ii spun ca ii iubesc? Oare ii ajuta?

Asta e gandul care ma cutremura cel mai mult. Un batran singur cu un copil plecat la casa lui, care-si aduce aminte sa dea un telefon o data pe luna. Cat de mult sa iti fi gresit incat sa il uiti? Cat de mult sa iti fi gresit incat sa nu iti dai seama ca n-o sa mai fie acolo sa aiba grija de tine, sa te sune si sa te intrebe daca ai mancat…

 

 

Poate gresim

Poate greșim atunci când ne facem mental ierarhia lucrurilor importante, care trebuie neapărat făcute. Poate faptul că nu ne sunăm părinții cu săptămânile nu e un lucru de care să glumim, ci să ne îngrijorăm. Pentru că n-o sa fie printre noi pentru totdeauna cum nici noi nu o să fim printre copiii noști pentru totdeauna. Și poate o să ne doară și pe noi tăcerea lor așa cum și pe ei îi doare acum tăcerea noastră.

Poate greșim când ne punem prea multe întrebări și uităm să trăim în prezent. De atâtea ori am văzut și pe pielea mea și la alții cum cea mai mare problema suntem noi înșine. Noi ne împiedicăm de noi. Noi fugim de noi. Noi nu vorbim cu noi. A trăi în prezent nu înseamnă mereu a trăi pe marginea prăpastiei, ci a fi conștient de tot ce n-ai și tot ce ai. Să vezi ce multe ai și de fapt ca tot ce n-ai, nu ai cu un scop bine definit.

Poate greșim când căutăm fără suflare aventura și alți oameni care să ne facă să simțim… când cea mai mare aventură o trăim deja – viața în sine. De ce suntem mereu în căutări? De ce nu ne oprim? Nici măcar un moment. Din disperare să nu rămânem pe afară, din frică de necunoscut, fără să înțelegem că nu se întâmplă nimic. Absolut nimic dacă te oprești pentru un moment. Pentru o zi, doua, trei, o săptămână sau chiar o lună.

Poate greșim când punem banii mai presus decât iubirea… ceea ce facem tot timpul. Și-s așa furioasă când scriu treaba asta, că o văd din nou la mine și la tine și la noi toți. Iubirea de mamă, de tată, de frați și surori, de parteneri, de prieteni. E greu să nu fii prins în valul ăsta monetar care te lasă, la fel ca iubirea, orb. E greu să îți aduci aminte să săruți din suflet sau să îmbrățișezi minute în șir fără să pară ciudat sau o pierdere de timp. Să asculți respirația celuilalt. E greu, dar în același timp de neiertat să pui pe o treaptă inferioară cel mai de preț lucru pe care îl are omenirea. Iubirea. Empatia. Serios, unde crezi că am fi acum fără ea?

Iți zic eu. N-am fi deloc…

N-am fi văzut niciodată lumina zilei. N-am fi simțit niciodată fericirea primei jucării sau primului sărut. N-am fi simțit niciodată mirosul florilor din jur, al aerului de munte și nu ne-am fi lăsat niciodată purtați de valul mării, sa plutim așa, niște puncte mici pe harta asta mare. N-am fi putut fi liberi. N-am fi ascultat niciodată muzică sau văzut culori. N-am fi greșit, n-am fi regretat și n-am fi construit niciodată. Deci poate greșim când luăm totul așa în serios și uităm că viața nu e alcătuită din numere.

Vreau sa stii

Daca ai fi tacut macar o data cu urechea lipita de urechea mea, ai fi stiut ce nu vreau sa iti spun atat de mult.

Poate ai fi simtit mirosul ploii si ai fi invatat sa il traiesti cu mine, picatura de-a picatura care s-ar fi prelins pe muschii copacilor din curte. Poate te-ai fi agatat de crengile mele si m-ai fi lasat sa te cuprind cu tot cu suflet si poate ai fi stat si tu macar o data locului. Poate te-ai fi odihnit o clipa, atat, clipa aia in care stateam atarnati, inainte sa ne respiram respiratiile.

E ciudat. E ciudat totul. Cat zvac si haos si cata simtire si nebunie, efectiv nebunie am putut sa transpir. Si de cata nebunie mi-e dor si acum, pe unde o caut, pe oriunde, pe sub pat si pe deasupra, pe canapea, pe scaun si pe dulap si in oameni. N-o gasesc. Si nu stiu, mi-as dori sa pot tipa si sa pot arunca asa vorbele ca pe haine, fara sa imi pese. Poate e ok ca n-o gasesc (nebunia), lumea nu e facuta pentru asta. Viata nu e facuta pentru asta.

Mi-era teama ca o sa uit, dar e foarte interesanta memoria asta olfactiva. As recunoaste imediat un miros de nebunie. Tu nu? Oh, hai ca da. Acuma nu stiu daca e parfumul meu sau cel al hainelor curate, daca e mirosul masinii in care ne-am contrazis de mult cu cine are prioritate…

Dar pentru mine nebunia si caldura si simtirea miros a tine. Si mi-e dor, cumva, de super miserupismul pe care il aveai cand iti mangaiam fruntea si de vorbele alea care ma dureau de fiecare data “Hai ca e tarziu”. Parca ma injunghiau mereu si ma transportau in trecut, cand plecam de la locul de joaca. “Dar vreau sa mai stam…” ziceam atunci. Acum mandria ma mana doar sa tac. Si taceam, cuminte si resemnata la gandul ca suntem oameni mari cu responsabilitati si ca asta e. Puii mei.

Nu stiu unde esti in lumea asta mare, dar simt ca te stingi. Suna sinistru, dar nu la asta ma refeream, ci la faptul ca te stingi in sufletul meu. Si ti-as aprinde o lumanare, daca n-as fi toata deja foc. Sa zicem ca o sa ard pentru ultima oara cu gandul la dimineata aia de care stiu ca si tu iti aduci aminte. Si poate te intrebi acum de ce te stingi, dupa atatea foi recitite si cuvinte scrise. Si o sa iti zic doar ca esti fraier si imi pare rau pentru tot ce nu ai stiut sa auzi, simti, vezi. Ca un pic daca voiai puteai sa stii tot. Tot ce nu voiam sa spun si toata linistea care-ti termina razboaiele cu tine era a ta. Razboaie amare si hidoase pe care ai preferat sa le duci mai departe ca un barbat insetat de (auto)distrugere decat sa te opresti, ba chiar sa pornesti unele noi. Si tot eu zic pfiu, ce bine ca totusi am scapat! Cine stie daca eram suficient de puternica…

Sub un cer de care o fi el, sper sa te opresti si sa te gandesti la mine si la flacarile in care am incinerat tot ce am fost si ce n-am fost vreodata. Macar sa te intrebi si tu o data, cel putin din curiozitate din aia egoista: oare am murit? Si sa intuiesti raspunsul cu un oftat drept cruce, ca atat a mai ramas.

Cand nu se deschide usa

I wanna do shit, I wanna do shit – pop, pop, pop! Candy Crush moment – cam așa arăta începutul anului meu. Vreau să fac și asta, și aiălaltă, dar stai, mai e și aia….

Și ca atunci când îți propuneai să termini de citit Ion în vacanță și ajungeai să citești rezumatul cu o seară înainte de lucrare, așa am ajuns eu să trec prin prima lună din an. Prima tentativă eșuată din cauza unui curier, a doua eșuată din cauză că m-am plictisit si a treia ca era Mercur in retrograd.

Practic ce vreau sa zic e ca luna asta am avut cateva inițiative care nu au decurs așa bine 😀 iar eu n-am insistat prea mult pe ele. Ceea ce nu e un lucru bun, dar nici de neacceptat. Întrebarea e ce faci când simți așa că nu ai deschidere înspre lucrul ăla pe care ți l-ai propus? 

Eu una renunț nu fără să fac absolut nimic, ce-i drept, dar renunț destul de repede. Alții insistă  mult și bine. Nu se deschide ușa? Bun. Forțăm cheia, scoatem broasca, dăm cu piciorul, fuck it! Scoatem balamalele. Zi-mi care e metoda ta. Dă roade?

Din păcate, spre deosebire de Candy Crush, nu pot da restart anului cum dai restart nivelului. Deocamdată o să mă împac cu luna trecută și o să aștept să iasă Mercur din retrograd, cică asta ar fi problema 😀

Sa ne luam o clipa

Nu mai tin minte care a fost momentul in care m-am decis pe ce drum vreau sa merg in viata, dar stiu foarte bine de ce voiam si poate inca vreau sa merg pe drumul ala. Pentru satisfactie, pentru feeling si pentru ca nu e un drum usor, ci unul pe care doar oamenii cu un anume caracter pot merge.

Si de cand am luat decizia sa merg pe drumul ala incet-incet deciziile pe care le-am luat de-a lungul vremii au fost cu scopul ala in minte. Sa ajung la destinatia aia, sa fac lucrul ala… lucru care de fapt nici eu nu stiam ce e. Imi imaginez mult si bine calatoria, iar destinatia mai putin pentru ca lucrurile in viata sunt imprevizibile. Si tot timpul, tot timpul am fost cu un plan in minte si mereu mi-am dorit acelasi lucru. Luni de zile. Ani de zile, constant imi repet ca vreau asta. Fara sa stiu ce e asta. Si am incercat multe chestii, mi-am pus multe intrebari, am avut revelatii, mi-au placut unele lucruri, de altele m-am plictisit in timp, pe unele am ajuns efectiv sa le urasc, nu pot sa zic ca nu am depus niciun efort. Sigur, poate nu destul si de-asta inca am oarece speranta.

Insa am ajuns intr-un impas. Ca oricine care se zbate sa afle ceva sau sa ajunga undeva si nu reuseste. Ma simt ca un soarece care se chinuie sa treaca printr-o gaura prea mica si ramane intepenit. Si ma zbat de prea mult timp ca sa nu obosesc, am obosit. It’s just not happening for me. Nu o sa renunt niciodata, doar putin, acum si n-o sa stim decat noi… shht! Just let me take a small nap si o sa imi revin, o sa fie ok.

Ce vreau sa zic eu cu toate astea mai pe scurt e ca ne zbatem sa obtinem niste lucruri in viata (and God knows we do) si nu le obtinem. Si nu le obtinem o data. De doua ori. De trei ori. De 50 de ori nu le obtinem, desi le vrem atat de mult. Si sigur ca nu facem chiar tot ce ne sta in puteri, dar facem destul de mult si obosim. Ca suntem oameni si asta e, we need a fucking break. Si e ok sa te opresti, sa respiri si sa iti recalculezi ruta. E posibil sa descoperi lucruri bune cum ar fi ca trebuie sa faci o schimbare si sa o iei pe alt drum, sa continui pe cel care esti sau pur si simplu sa stai pe loc si sa urci in urmatorul tren fara sa te mai intrebi unde o sa ajungi.

Poti sa renunti la a mai gandi ca “trebuie” sa o iei pe un anumita ruta si “trebuie” sa faci anumite lucruri. Ar fi oare asa rau daca pur si simplu am inceta sa ne mai zbatem ca sa trecem prin gaura aia nenorocita si pur si simplu ne-am trai vietile asa cum sunt?

Femeia lui

Ciocolata. Ciocolata cu alune si ambalaj verde. Asta era ce-i placea cel mai mult, un lucru banal. Nu era printre singurele, eu eram al doilea lucru banal care ii placea si n-am sa zic binecunoscuta replica “nici eu nu stiu de ce” fiindca oarecum am o vaga idee de statura mea impunatoare.

Problema cu oamenii impunatori si care te privesc fix in ochi e ca undeva cu ecou, in ei, se aud caramizi prabusindu-se. Dinamita. TNT. Dar normal, doar nu suntem prosti sa recunoastem ca cel mai cunoscut nume e “femeia”.

Scriu asta pentru tine, stiu ca nu m-ai iertat si n-o sa ma ierti niciodata si stiu ca tu vezi doar ce-ti arat. Un munte de om, de neclintit, fara sa stii ce se aude in spate. Fara sa stii victimele razboiului si cate bandaje am schimbat. Nu vreau sa ma crezi slab asa ca n-am sa mai rostesc niciodata cat de rau imi pare si nici in gesturi n-o voi arata. Nici eu nu stiam ca nu stii ce inseamna iertarea, chiar nu stiam, mereu am crezut ca esti buna. Ca intelegi. Ca esti puternica si curajoasa si ca tii la mine asa cum am tinut eu la tine cand ti-am zis ce s-a intamplat. As putea sa mor maine si ai da o lacrima sau doua, ca asa ti-e sufletul, dar asa ai face si pentru un amarat care doarme in cartoane pe strada.

A mai cazut o caramida. Si stalpii mei de rezistenta sunt scosi la examen in fata tablei, unde ni se afiseaza trecutul. Sunt obisnuit sa revad tot ce am gresit, sa regret over and over again ca nu te-am apreciat si ca te-am pierdut. Asta e, femeie. Si tu ai gresit si o sa gresesti si o sa fii scoasa la tabla.

Sa vedem atunci cine o sa treaca examenul. Am mai multe lectii la activ si indraznesc sa fiu mandru si sa ignor minele care se declanseaza cu zi ce trece, le auzi? N-ai cum, tu crezi ca sunt de piatra. Diamonds in the sky. Si sunt, iubito, sunt pentru tine.

Un nepasator, un nesimtit, lua-m-ar dracu. Cum zici tu.

 

Ultimele cuvinte

Am pornit anul ăsta cu multe speranțe și planuri și cu obiective clare în minte: să cresc, să învăț și să lupt. Nimeni nu mi-a zis cum va fi creșterea asta, procesul de învățare și luptele, iar imaginația mea a fost departe de realitate. Cu toate astea, pot sa zic că mi-am îndeplinit obiectivele și ăsta e un lucru foarte bun până la urmă.

Am crescut cât alții nu cresc în dublul vârstei mele. Am învățat o groază de lucruri în primul rând despre mine și în al doilea rând despre ceilalți oameni din jurul meu.

Am vreo 16 lecții importante scrise efectiv cu care plec din anul ăsta. Unele sună ca niște quote-uri idioate inspiraționale pe Facebook de care aș fi râs în alte vremuri. Acum nu mai râd fiindcă înțeleg mult mai bine importanța lor și cât de greu e uneori să le respecți. De exemplu, mereu auzeam chestii de genul ”be yourself” sau ”do you, boo” (haha, știu, wtf!?) și mi se părea simplu, ca și când ar veni firesc. Dar nu a venit niciodată firesc și nu vine firesc să ”do you, boo” când societatea îți judecă fiecare suflu. Secretul în a îndeplini acest superb sfat stă în doza de ignoranță pe care trebuie să o ai.

Dacă ar fi să descriu 2015 cu un singur cuvânt ar fi cu unul în engleză, pentru că în română ”provocator” are alte conotații decât challenging. Fiecare lună, din ianuarie și până acum, în decembrie, a venit cu noi provocări. Care mai de care mai sucite, care mai de care mai imprevizibile, care mai de care să îmi testeze limitele, dar nu într-atât de rele încât să mă doboare cu totul. Și o altă lecție la care mă gândesc des e că întotdeauna se poate mai rău. Oh hell, chiar așa e și după toate provocările de anul ăsta, inclusiv provocările din ultimele 4-5 zile, chiar mă simt un om… noroc aș zice. Intru în 2016 cu altă mentalitate și cu alte obiective (pe care sper sa le îndeplinesc mai ușor) mult mai mișto, mai aproape de felul meu de a fi.

Și-s recunoscătoare pentru tot ce am și ce nu am. Pentru că am așa multe, așa mulți super oameni pe lângă mine și familia, care e toată lumea mea, iar în ceea ce privește ce nu am… E mereu un motiv acolo pentru care nu ai niște lucruri și nu mă îndoiesc nicio clipă de asta, până la urmă zic bine merci că nu am niște lucruri. Fuck yeah.

Pentru 2016 îmi doresc pe jumate același lucru pe care mi l-am dorit și în 2014 pentru anul care urma și anume:  sa fim sanatosi si sa avem liniste, asta mi se pare esențialAm mai scris anul trecut despre cum îmi doresc să îmi înving temerile, să îmi asum riscuri și să privesc mai puțin înapoi… Am reușit să fac lucrurile astea în mare parte, de fapt, unul dintre lucrurile pe care le-am învățat despre mine e că-s chiar curajoasă, iar asta cu riscurile… I dunno, man, nu trebuie să riști neapărat ca să ajungi undeva, trebuie doar să încerci cât mai multe și să iei toate opțiunile posibile în calcul.

Am mers mult pe un tipar de gândire greșit și anume, credeam că dacă plec din punctul A pot ajunge în punctul B, dacă trec prin X și Y. Am aflat că de fapt cunoscuta e doar A și până te oprești la un punct poți trece prin tot alfabetul. Poți doar să speri și să faci tot ce îți stă în puteri ca planul să meargă așa cum vrei, dar în realitate, șansele-s la egal cu imprevizibilul. Ăsta e un alt lucru pe care o să îl țin minte din anul ăsta, cu siguranță planurile pe care o să le fac pentru anul viitor o să aibă mai multe semne de întrebare. Asta înseamnă și mai puține așteptări, pentru că de ce să ai așteptări? De la oameni? De la planuri? There is no sense to that whatsoever.

Am avut așa multe de zis cu privire la lecții, viață și ani, încât mă simt nevoită să închei și să zic că am așa un feeling despre 2016. Nu bun, nu rău, dar cred că îmi rezervă ceva plimbări, nu știu de ce sau unde, dar cine știe… Și tot în încheiere vreau să strig încă o dată un mare mulțumesc, mă simt binecuvântată cu adevărat și-s extrem, extrem de recunoscătoare pentru viața pe care am avut-o și pe care o am, couldn’t ask for more.

La mulți ani!

Firmituri virtuale

Se spune ca atunci cand esti pe cale sa mori ti se deruleaza toata viata in fata ochilor. Sincer, nu stiu daca e adevarat si nici nu cred ca vreau sa stiu prea curand, dar exista aceasta legenda. Si toate filmele americane au faza asta. Eu nu era sa mor cand te-am revazut, insa cu siguranta mi-au trecut toti anii astia lipsa prin fata ochilor.

Tot ce am iubit, urat, zis, facut, trait. Mi s-a taiat suflarea si tu m-ai imbratisat, ca asta stii sa faci destul de bine. M-am lasat absorbita de bratele tale puternice si m-a busit plansul din cauza a tot ce imi revenea in minte si in suflet, parca retraiam tot ce nu traisem alaturi de tine.

Am plans cu sughituri si din ce plangeam mai mult din atat ma strangeai mai tare, de parca aveai impresia ca o sa ma strecori printre coastele tale si o sa ma asezi pe inima ta ca pe o compresa calda. Doar ca era invers, tu ma calmai pe mine. Stai, pana la urma nu era nici una nici alta, era reciproc pentru ca si tu ai inceput sa plangi.

N-am intrebat de ce, dar nu cred ca plangeai de plansul meu, ci retraiai tot ce ai trait fara mine, la fel. Si respiram amandoi pentru prima oara de mult timp, busiti asa de plans, ca doi tantalai. Parca striga in noi toata durerea pe care am acumulat-o in liniste.

God, I fucking missed you.

Nu mi-ai dat drumul usor, dar nici eu tie. Am stat multe minute in sir pana cand ne-am calmat si nu ne-am privit initial in ochii plansi de rusine… rusine ca ne-a fost dor, ca am cunoscut alte carari, ca am mers mai departe, dar am ramas undeva acolo, in timpurile alea bune in care beam ciocolata calda “ca o budinca”.

Ne-am sters lacrimile pe furis si ai facut primul pas. Mi-ai cuprins moaca in palmele tale si m-ai pupat apasat. Nu era bine, dar era bine, nici nu m-am revoltat findca respiram. Pentru prima oara respiram de ani de zile.

Om pierdut

Fac un mic ocol in timp si sar pe stancile din iulie, atunci cand m-am intors cu fata catre munte ca poate el stia raspunsurile si poate avea sa imi sopteasca vorbe bune, ca alta data. Am dormit in hanorac de vise, cu gluga pe cap si usor ametita de la vin, doar-doar nu m-or mai trezi cosmarurile sau vina. Era super frig, desi in iulie, si am scotocit in buzunarul inimii dupa tine, asa cum imi statea in obicei pe atunci. N-am gasit nici macar marunt de poker, nici n-am mai facut dus de frig ce-am indurat in noaptea aia de iulie.

Soarele o sa ma ghideze toata viata ca sunt nascuta sub lumina lui si asa a facut si atunci, pe cararea dintre pietre. Raza cu raza am pasit tot mai in fata, incercand sa fiu tot mai departe de intunericul din sufletul meu. Al naibii intuneric, a stat lipit de mine si a tacut meschin, de parca i-am facut eu rau vreodata, tot ce am vrut a fost sa iubesc.

Cu ghearele infipte in mine, nici nu s-a clintit in fata soarelui, de parca nici n-ar fi fost si el om candva. M-a facut sa rad, sa plang si sa disper, m-a ingenuncheat si m-a legat de pamant, aproape sa ma ingroape. Am vrut eu sa rezist si nici sa plang n-am mai putut, doar am tacut. Si am tacut si inca tac in speranta ca are sa ma lase dracului odata sa plec de pe Pamantul asta. Sa zbor sub frunze rumenite, ca in alti ani.

Si apropo de speranta si de iubire. Putina lume a stiut carnagiul sufletesc din mine, iar cei care nu l-au stiut, l-au simtit si mi-au lasat pe birou, intr-o zi, speranta. Si am simtit speranta in momentul in care am atarnat-o la gat, mica ea si apoi a mai crescut, iar pana in ziua de azi nu pot sa ii dau drumul. Mi-e frica ca are sa imi fie frig din nou, desi simt ceva caldura mai ales acum, ca a venit iarna si iarna e mereu vreme de basm.

Ma uit inapoi si ma vad haiduca pe cararile alea, nestiind cine dracu sunt si incotro ma duc ci doar ca vreau sa scap de mine. Sa ma lepad de mine, nu de dracu, ca cica noi suntem si rau si bine. Si acum a trecut, m-am regasit in oamenii din jurul meu si am acceptat adevaruri dureroase, cum ca oamenii-s doar pentru ei si nimanui nu ii pasa. Si am acceptat ca asa e de preferat sa fiu si eu, am acceptat ca trebuie sa invat a fi om ca restul, nu imitatie de piele.

O sa mai dureze putin pana sa realizez ca am reusit sa fiu cine sunt. Si o sa mai dureze pana o sa reinvat sa iubesc, momentan sunt ca un cd blank. Trebuie sa imi dau burn si sa ma inscriptionez din nou cu niste date, nu te supara, dar abia am reusit sa ma formatez, stii, a durat. Sper si de-asta nu renunt inca, sa scriu melodiile bune pentru viata mea de mai departe ca mi-a ajuns atata intuneric si necunoscut. Mi-a ajuns, hai sa fie si lumina.

Cine Grand Titan – pareri

I’m a movie junky si cel putin o data pe luna (mai ales in ultima vreme) merg la film 🙂 E modul meu preferat de a ma relaxa dupa o zi aglomerata sau de a petrece timp cu prietenii si per total, atmosfera de cinema e misto, I love it. Si n-am fost niciodata la un film romanesc, desi mi-am dorit, insa ieri iata ca am experimentat si asta. Si am experimentat primul meu film romanesc in cel mai slab cinema din tot Bucurestiul.

Am fost la Cine Grand Titan si am vazut Poveste de Dragoste, un film in regia Cristina Iacob.

Despre cinematograf in sine:

Primul lucru care mi s-a parut exagerat a fost pretul. Teoretic e un cinema de cartier si cu toate astea am ajuns sa dam 34 de lei pe bilete (17 lei fiecare) si 18 lei pe 1 pahar de Cola si o doza. FUCK THAT SHIT! Si de fapt, nu ar fi fost asa rau daca nu urma ce a urmat.

Al doilea lucru pe care l-am observat de cum am intrat in sala a fost frigul. Oh, frigul. Adica inteleg ca in film actiunea se petrece iarna, dar nu scria pe nicaieri ca e de fapt 4D si au incercat sa redea asta si in sala. M-am rugat efectiv sa se termine mai repede, ca sa pot iesi afara sa ma incalzesc. Da, afara unde erau 5 grade și ploua torențial.

Al treilea lucru – sala mica, scaune mici, am stat cu o gheată in cap. Erau 3-4 tipe in spatele meu. Una din ele statea picior peste picior astfel incat cand intorceam capul eram cu fața în talpa ei. Slavă cerului că nu avusese noroc în ziua aia să calce în… Și chestia asta cu gheata în cap nu era 100% vina ei, ci era o consecință a sălii de 6 rânduri cu spațiu de căcat (na, că tot am zis căcat) între scaune. Celelalte 2 tipe în spatele meu se foiau ca dracii și tot loveau scaunul, dar nu am zis nimic pentru că serios… mi se părea că le cer imposibilul.

Al patrulea lucru la care nu cred că s-au gândit a fost distanța de la ecran la telespectatori. Cred că cine nimerea în primul rând (deși să fii complet naiv să accepți un loc acolo) efectiv nu vedea decât marginea ecranului. Noi am luat bilete la jumătatea sălii fiindcă așa știam că se vede cel mai bine, dar nu, a fost prea în față.

Am plecat super înțepeniți cam toți, înghețați și efectiv cu cel mai urât sentiment, acela că în 2015 există astfel de locuri. Sunt foarte curioasă ce fel de autorizații au și ăștia (că tot se discută mult în ultima vreme), deși la o primă vedere arată foarte bine înauntru. O altă chestie pe care am observat-o e că se auzea ploaia de afară în spatele ecranului și sunete de la celelalte săli, deci sigur au făcut treaba bună băieții când au deschis cinema-ul ăsta. La o adică nici nu ai nevoie de autorizații de incendiu sau ceva că treci direct prin perete, no matter what. De fapt, cred ca au fost chiar deștepți la chestia asta, antreprenori adevărați.

Despre film:

Când zic că-s junky de filme, nu-s doar de filme străine, ci și românești așa că am ceva ”experiență” cu ele. Filmul per total a fost, să zicem, okish din unele puncte de vedere. Actorii au jucat bine, imaginea și sunetul ok și ele. Nu înțeleg totuși de ce regizorii și scenariștii români se încăpățânează efectiv să bage unele clișee care-s fix picate din copac.

Unele replici din film mi s-au părut complet nerealiste ca în multe alte filme românești – încerc să îmi imaginez de ce se întâmplă asta, scriind și eu cândva niște scenarii pe genunchi, mă gândesc că o fi vorba de prea multă imaginație. Că poate te duci cu mintea la niște conversații nerealiste și de-aia decurg așa conversațiile între personaje. Aici ghicesc, că I’ve got no fucking idea, dar știu că a scrie o conversație realistă poate fi greu. Greu, dar nu imposibil. Și faza e că dacă ai oportunitatea de a face un film și ai o echipa, niște investiții serioase acolo, de ce nu te-ai strădui să îl faci the best? Adică eu de ex. nu aș face un film dacă nu aș fi 100% încrezătoare în poveste și în scenariu și faptul că ei au fost… (pentru că în spatele producției unui film stau mai multe capete, nu doar cele de pe afiș) mi se pare cam trist. Wasteful și trist.

O altă chestie despre care voiam să vă vorbesc sunt clișeele de genul babă horny care ascultă muzică la pick-up în 2015 și se îmbracă extravagant. Ah da, unde am mai văzut asta? Păi în Minte-mă frumos, săptămâna trecută, film in care Loredana Groza are rolul unei franțuzoaice sado-maso. Băi nene, de ce? De ce se tot insistă pe faptul că oamenii în vârstă cu bani ar arăta așa și s-ar comporta așa? Și de ce se insistă pe aerul ăsta franțuzesc interbelic wannabe? Dude, suntem în 2015 și ai personaje care vorbesc la smartphone. Nu ți se pare nimic ciudat în treaba asta? E ca și când mă uit la Fast & Furious și deodată apare Vivien Leigh în căruță încercând să se ia la întrecere, wtf? Eu nu cred că acum, în anii ăștia, mai există tiparul ăsta. Mă îndoiesc. Poate. Dar nu cred. Chiar nu, dar poate. Nu știu. Puțin probabil totuși. Nu mai consideră nimeni Bucureștiul ca fiind micul Paris și nu mai vede nimeni străinătatea ca fiind ceva wow, de neatins sau sofisticat, pur și simplu pentru că-s alte vremuri.

Și povestea cu 2 oameni super hot care se îndrăgostesc și-s muritori de foame pentru că țin la arta lor e și ea cam praf, dar de dragul comercialului, să zicem că o înțeleg. Faza e că tot ce am putut să văd în personajele alea a fost o mentalitate greșită și nu știu, parcă nu mi-a plăcut că s-a promovat asta. Aș fi fost mult mai ațâțată intelectual să văd ceva ce chiar aș fi putut crede. Adică în ziua de azi ai foarte multe opțiuni și poți încerca foarte multe chestii ca să faci bani chiar și din artă, doar o mentalitate greșită te poate duce într-un impas de genul ăla. Mă rog, ăsta e încă un lucru pe care oamenii nu-l înțeleg (mai ales artiștii) așa că for that reason n-o să mai bat apa în piuă. Să zicem că are doza lui de realism, dar pur și simplu mi-a displăcut mie să o văd.

Ce mi-a plăcut a fost finalul, a fost singura fază caraghioasă cu adevărat în film și în realitate mi-a plăcut pentru că am putut să mă ridic și să plec naibii mai repede din cel mai slab cinema. Da, știu, sunt alea vechi care-s și mai nasoale din punct de vedere al condițiilor, doar că acolo măcar nu dai atâția bani, știu și ei că n-au pe ce. Cei de la Cine Grand Titan par însă că nu știu că n-au pe ce să ceară banii ăia.

Am scris toate astea nu pentru că îmi face plăcere să mă plâng de experiențe nasoale, ci ca să știți în cazul în care vreți să mergeți, un fel de heads up 😉 Și la cerere pot să scriu și despre cel mai super awesome cinematograf din București, ca să nu o ținem doar într-o notă negativă. Și nu, nu se află în niciun mall – it’s just purely awesome by itself.