Oamenii se afla printre noi

Acum câteva luni am aflat că solidaritatea între șoferi nu se întâlnește chiar peste tot, așa cum credeam în mod naiv. Când ne-am oprit pe stânga în intersecție cu mașina mirosind a fum nimeni nu s-a sinchisit să oprească și să întrebe ce-i cu noi. N-a fost grav, se încinsese ambreajul fără să ne dăm seama, dar orișicum, țățărismul cu care treceau șoferii pe lângă noi claxonând și holbându-se m-a lăsat rece.

Din fericire, de când m-am apucat să circul mai des cu mașina n-am avut probleme grave decât de două ori (cea de mai sus nu se pune, că nu mi s-a întâmplat mie). Probleme grave adică să nu mai pot să o pornesc din loc ca să ajung din punctul A în punctul B.

Prima oară a fost iarna trecută, când eram încă cu bătrânica Bălănica. Știam că nu îi place frigul, ea pornea în fiecare seară (mai cu chin, dar pornea), dar într-una din seri n-a mai vrut. Mai eram cu cineva, am încercat să o împingem, fără succes însă. Niciunul dintre noi nu știa care e manevra la împins, ce și cum se face. În fine, a pornit printr-un miracol la a einșpea cheie. De fapt, ce e important e că la ea știam oarecum ce să fac. Trage șocul, dă-i șprițuri, curăță bujiile, you know, împinsul era ultima soluție

Momentul în care am trecut pe Logan diesel a fost unul fericit, dar clar m-am simțit străină față de noua creatură cu roți și motor Renault. Cred că și tata la fel, pentru că aici nu știam șpilul. Încet, încet, am reușit să o mai cunoaștem, dar nu foarte mult. În sfârșit, să trecem la subiect.

Ziceam că am avut probleme grave de două ori… o dată cu Bălănica și a doua oară în seara asta cu Golanul. Am ajuns obosită la mașină, după o zi de muncă și când să o pornesc… fleoșc. Nu merge. O dată. De două ori. De trei ori. Îmi aduc aminte vag șmecheria pe care m-a învățat-o tata, singura pe care o știa și el. Instructajul.

”Dacă nu îți pornește mașina, că na, se mai întâmplă, deschizi capota…”

Caut mânerul de la capotă. Țac.

”…te duci la capotă și bagi degetele prin capac, are o clapetă acolo, dă-i de ea…”

Mă duc la capotă, bag degetele prin capac, dau de ea.

”…are o pompă, apeși de câteva ori pe ea, uite, asta e și apoi pornești”

Pompă… pompă… pompă… Unde mă-sa e…

N-o găsesc. În fine, îl sun, poate mi-a scăpat ceva. Îmi repetă tot ce am zis și mai sus, între timp închisesem capota. Mă duc iar să o deschid, mi-a zis că e în stânga, o găsesc, apăs pe ea. La momentul ăsta deja un domn se apropiase de mine să mă ajute. Apăs pompa, dau cheie, nimic. Mai vin 2 bărbați, se uită sub capotă, le zic ce și cum și se decid că trebuie să împingem.

De la ultima soluție asta a devenit a doua soluție, a câștigat ceva teren. Până la urmă doi au împins mașina, al treilea s-a urcat la volan și a făcut manevra ca să pornească. În 2 minute eram în drum spre casă cu sfatul de a-mi schimba bateria, mâine mergem la service să vedem clar ce are.

Cei trei erau șoferi de la troleibuze, iar eu n-am avut suficiente cuvinte să le mulțumesc așa că m-am decis să scriu despre ei și aici. N-ar fi corect să scriu numai despre oamenii răi pe care îi întâlnesc și pe cei buni, care-mi sar în ajutor, deși nu mă cunosc, să îi las deoparte 🙂

O să le fiu mereu recunoscătoare că mi-au venit în ajutor și că mi-au redat încrederea în solidaritatea șoferilor, dar cel mai mult o să le fiu recunoscătoare că m-au învățat și pe mine în sfârșit cum se pornește o mașină împinsă 😀 Asta e o lecție valoroasă care nu trebuie niciodată uitată.

2 thoughts on “Oamenii se afla printre noi

  1. În București stăm rău cu solidaritatea între șoferi. O adevărată aventură să conduci chiar și pe trei benzi, nici nu știi când cel din dreapta va vrea să treacă în fața ta.

  2. Pingback: Ce mi-a plăcut săptămâna trecută (3) | Martie din Post

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *