o saptamana

În urmă cu o săptămână m-am trezit la 6.30. Asta a fost decizia mea. Am decis să tremur interior de oboseală și să am stomacul ghimpe, doar ca să simt căldură în frigul dimineții. Am riscat, am fost nebună. Am încercat să fiu precaută, m-am trezit încet din pat, nu prea brusc, să nu dau cu capul de lampă. Am dat. A durut. Doare, dar se vindecă. A fost ultima oară.

Deciziile se asumă. Mai cu noduri în gât, mai cu lacrimi pe obraz, dar se asumă. ”Munții n-o să se prăbușească, iar casele n-or să ia foc”, cum zice cântecul. Nu înțeleg de ce cineva ar alege să supraviețuiască, când are ocazia să trăiască, dar accept.

Nu înțeleg de ce nu simt ceea ce conștientizez de multă vreme, de ce am rămas în urmă, în acea dimineață, rugându-mă să vină tramvaiul mai repede, dar accept. Azi am pus punct. Mulțumesc pentru puținul care a fost și pentru durerea asta. E greu, dar nu mă plâng, e bine că sunt vie.

Ultimele rânduri pentru tine, cu riscul că are să îmi scadă traficul – poezia pe care (n-)ai vrut să o scriu (sâc! sâc!):

Sunt ceea ce gândesc

Sunt ceea ce gândesc

Și cât am fost cu tine nu cred că am existat.

Am uitat.

Sunt nimicul ce mă știe doar Dumnezeu,

Sunt în zodia leu

Deși în buzunar el îmi lipsește.

Și simt un foc, îl simt mereu.

Uneori arde mocnit,

Alteori e adormit.

Alteori e chin.

Și frig.

Noaptea sunt un strigăt de frustrare,

Gem a libertate,

Noaptea-s rătăcit trupesc,

Sunt ceea ce gândesc.

Ți-am lipit vocea cu scotch

De a mea inimă

În minte am croșetat privirea ta,

Și gustul de pe

Limbă.

N-am putut a fi mai mult,

Timpul mă urăște de când m-am născut,

Dar știu să îl opresc în loc cu un sărut,

Doar ai văzut.

Știu, nu? Știu să mă plimb pe fața ta cu trăsura

Știu să fiu nebună sub clar de

Lună.

Să urlu, să pipăi, să mușc firesc,

Fiindcă-s ceea ce gândesc.

Și dacă gândesc iubire,

Iubire sunt.

Dacă gândesc mâhnire,

Mâhnire sunt.

Dacă gândesc poezie,

Poezie sunt.

Dacă mă gândesc la tine?

Ce sunt?

Sunt tine.

Sunt tine.

Sunt tine.

Iată-mă, tine,

Iată, mă ține.

Ai lăsat semne ciudate

În mine.

Acum o săptămână.

A trecut, un vis plăpând

Un vis pe moarte călcând

Cu moarte.

Parchetul e distorsionat când îl privesc,

20 de lacrimi s-au prelins pe gene.

Amar gândesc.

Amară sunt.

Căci Timpul nu mi-i prieten

Și nu-mi va fi nicicând.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *