O sa fie bine

– O să fie bine, o să vezi.

Îmi zice. Era 2006 și a avut dreptate. A fost bine, s-a rezolvat, am trecut peste, am supraviețuit, am rezistat. S-a repetat o dată faza, mi-a zis ”O să fie bine, o să vezi” la câțiva ani și din nou a avut dreptate și m-am bucurat, am trăit cu sufletul liniștit.

În 2011 n-a mai fost nimeni acolo să zică dacă o să fie bine. N-a fost, iar acum altcineva îmi spune ”o să fie bine, o să vezi”. Din instinct tind să cred, mă cuprinde binecunoscuta liniște de parcă cineva tocmai mi-a garantat că o să fie bine. De fapt eu știu că n-o să fie, n-o să fie nimic bine de îndată ce-și va flutura genele la mine și-mi va spune că mă iubește. Că mă iubește, că nu mă lasă, că e acolo. Până când nu mai e. E doar o impresie, o temporalitate vag conturată prin cuvinte puternice. Cuvinte prost folosite intenționat, ca un bucătar care n-a gătit în viața lui. Nu știi ce vorbești, iubirea e constantă, nu temporară! N-ar trebui să fie, nu-i corect să fie.

Și încerc să schimb broasca camerei din inima mea, fiindcă el a găsit și de data asta cheia și a intrat cu bocancii acolo. S-a așezat pe canapea, lângă foc și a adormit acolo, că era obosit. Sun în disperare la mecanici, caut bormașina, lasă dracului! O schimb eu dacă nu vrea nimeni să mă ajute.

Am grijă să îl dau afară mai întâi, să nu îl uit acolo, că iar strică tot, iar lovește pereții și-mi lasă vânătăi. Abia am zugrăvit, mă lași în pace? Mă ridic nervoasă, pun mâna pe un ciocan și îi dau, îi dau, îi dau, reușesc și scot ușa cu totul din balamale. Nu știu să schimb broasca, mă descurc să schimb ușa cu totul.

Mă uit în gunoi, în spatele casei găsesc una, e veche, n-are cum să facă rost de cheie. Pur și simplu n-are cum, e imposibil, ușa e din 1900, nu era el născut atunci. Și o așez în balamale, se potrivește de minune! Și-s mulțumită, zău, fiecare-i pe drumul lui acum, n-are cum să mai intre. Și ce? O să ziceți că: Bine, Alex, dar ai  4 camere la inimă, nu doar una!

Corect, dar doar una e încălzită, doar una are un șemineu și foc ce arde mocnit. El vrea să se încălzească, nu să rămână. Doar să se încălzească, e un profitor egoist.

Și intru acolo, scutur preșul de firmituri. Mă simt mulțumită că am schimbat ușa, broasca, nu mai are cum să intre cineva acolo fără permisiunea mea. Stau și mă gândesc ce treabă bună am făcut, dar apoi un gând mârșav mă traversează.

Dacă știe să deschidă ușile cu o agrafă? Atât îi trebuie, o agrafă și o deschide și pe asta, o să stea în prag, o să crească flăcările în jur și o să îmi zică sadic ”o să fie bine” scuipând pe jos.

Atunci ce mai fac?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *