O A M E N I

Am vrut iniţial să scriu o postare despre cum oamenii nu sunt o specie pe cale de dispariţie. Mă bucur zilnic de oameni… nu “frumoşi”, pentru că ştiu cât de clişeică a devenit această exprimare, nu frumoşi… Oameni şi atât. Voi ştiţi că uneori e greu să găseşti oameni? Oameni puri, oameni… O A M E N I, domnule ! Şi în fine, ideea e că mă bucur zilnic că în jurul meu există acei oameni demni de majuscule. Aş menţiona câţiva dintre ei aici, dar nu ştiu dacă le-ar plăcea asta.

Şi cu toate că îi am lângă mine şi voi fi etern recunoscătoare pentru asta, cad într-un butoi sinistru de gânduri ciudate. Să zicem că starea de azi s-a datorat unui coşmar din care nu reuşeam să mă mai trezesc. Am rămas cu o senzaţie mortuară toată ziua, absolut cumplită, care m-a speriat de-a dreptul. Uneori intru în stările astea ca într-o roată pentru şoricei şi nu ştiu cum să mai ies din ele. Cu toate că încerc să mă ridic singură, pentru că aşa sunt obişnuită… să lupt singură, nu am reuşit. Un simplu telefon m-a înseninat, o simplă glumă, o simplă îmbrăţişare de la parinţii mei şi dragostea pentru lume s-a trezit din nou, ca o flacără pe care nici ploaia care-mi ciocăne în perete nu o poate stinge.

Vedeţi… greşesc în ce am scris adineaori. Greşesc, greşesc, greşesc. Dar dacă nu aş greşi, nu aş creşte. Totuşi, trebuie să îmi corectez gândirea… de fapt, nu sunt obişnuită să lupt singură, ba chiar sunt obişnuită să lupt cu pioni cheie lângă mine. Pionii pe tabla de şah pot avea uneori poziţii mai importante decât orice altă piesă. Pionii sunt punctul cheie din jocul vieţii mele.

Coşmarul m-a ţinut forţat într-o cuşcă din care nu mă puteam trezi. Când m-am trezit, s-a făcut întuneric (s-a întrerupt curentul) şi acum, după telefoane, glume, îmbrăţişări şi muncă, nu pot spune că m-am recuperat complet, doar că e mai bine. Ca să vezi ce-ţi poate face un vis şi ce stări reale îţi poate induce…

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *