nu mai confunda scaunul de birou cu scaunul de WC

Hateri. Toţi îi cunoaştem, toţi am dat de ei. Sunt acei oameni care nu au ABSOLUT nimic mai bun de făcut decât să se ia de ceilalţi, după cum se trezesc ei în dimineaţa aia, să inventeze lucruri despre tine, să te urască, să te înjure, să te vorbească pe la spate. Pentru a-i suporta îţi trebuie antrenament sau oameni care să îţi aducă aminte că nu merită să dai atenţie unor  specimene atât de mici, care nu îşi vor depăşi niciodată condiţia de homo-teribilismus care se cacă în aceeaşi poziţie, în fiecare moment al zilei – stând jos.

Ei nu sunt ca oamenii normali, care se cacă doar când sunt pe veceu, nu, nu sunt aşa şi niciodată nu vor fi. Ei au un reflex, când se aşază trebuie să se cace şi cum altfel să te caci dacă nu pe internet, revărsându-ţi frustrările şi “miicimea”, fără să te uiţi în propria ta ogradă. Ogradă căreia, te cred şi eu, chiar şi tu i-ai întors spatele pentru că nu-ţi mai pasă de ea. Eşti un om care nu-şi suportă propria viaţă, un om care nici nu vrea să audă de o schimbare în bine pentru că asta ar însemna să se aşeze în propriul rahat şi să facă curat. A te aşeza în propriul rahat şi a face curat este GREU. Mai ales când eşti atât de mic.

Ceea ce nu ştii este că atunci când te întorci cu faţa spre propriul rahat şi realizezi ce viaţă ai (scuzaţi repetiţia cuvântului neplăcut “rahat”/”căcat”, dar vreau să mă fac înţeleasă) şi începi să faci curat, începi să creşti. Şi dacă nu mai confunzi scaunul de birou cu scaunul de toaletă, poţi ajunge să fii chiar OM.

Eu ştiu cum e să fii în poziţia aia în care ai impresia că poţi să scoţi ce vrei prin taste pentru că anonimitatea te protejează. Dar să îţi spun un lucru, am aflat că până la urmă nimic nu te protejează de tine însuţi. Sper că mă înţelegeţi, toţi voi de acolo care aveţi impresia că dreptul exprimării libere stă în asta, în a arunca cu mocirlă şi cuvinte dure fără să vă asumaţi de fapt niciun fel de RESPONSABILITATE. Libertatea nu stă în asta, ai libertatea de a arăta cine eşti şi tu. În momentul în care arunci cu petarde şi te ascunzi după un baraj virtual ca să nu te stropească murdăria pe care ai facut-o, tu chiar AI IMPRESIA CĂ EŞTI MAI BUN decât TOŢI? Tu chiar ai impresia asta? Chiar ai impresia că laşitatea e o calitate pe care merită să ţi-o arăţi? Şi chiar dacă o arăţi, măcar asumăţi-o.

Şi cred foarte mult în ceea ce se spune că “small people talk about other people”, realizez că şi eu am devenit aici, pentru puţin timp, un om mic pentru că am vorbit despre voi. Dar gata, acum o să cresc şi o să vorbesc despre mine şi o să vă spun că mi-a luat timp până să îmi dau seama cum trebuie să acţionez şi reacţionez în anumite situaţii. Deşi nu cred că am fost vreodată genul de om care să hulească pe nedrept sau care să nu aducă argumente, recunosc că şi eu am avut atitudini aiurea în trecut pentru că eram prea orgolioasă sau pentru că nu voiam să ascult de ceilalţi, considerând că de fapt ei vorbesc prostii şi nu eu.

Că cum, domn’e? Zic şi fac ce vreau, că de-asta au murit la Revoluţie! Ca să fim liberi!

Dar oamenii n-au murit la Revoluţie ca să stai tu în cur şi să te caci în ideile, proiectele şi vieţile altora.

Oamenii care au murit în 89 nu au murit pentru nişte laşi care se ascund în spatele unor pseudonime sau pentru oameni care nu sunt în stare să gândească pentru ei înşişi, să muncească pe cont propriu, să creadă, să crească profesional şi personal. Revoluţionarii nu au murit ca tu, ăla care stai în fund şi te caci cu spor, să te uiţi în curtea vecinului şi să te plângi că “bă, da’ ăla are şi io de ce n-am?”. Şi nu e vorba numai de haterii din online, e vorba şi de haterii din viaţa reală care nu spun lucrurilor pe nume, care stau şi bârfesc pe la spate ca nişte ţaţe proaste pentru că nu-i duce mintea să investească timpul pe care îl au în ceva mai bun.

Poate ai dreptul la atitudinea asta când eşti în liceu, poate chiar în facultate, că eşti prea naiv să îţi dai seama cum să şi arăţi că eşti deştept. Eşti prea mic şi suferi de acest complex, fără să îţi dai seama că mai bine taci şi îţi vezi de treabă, că de fapt e bine când eşti tânăr.

O să încerc să închei spunând că atunci când suntem mici, suferim de faptul că nu suntem mari ca vârstă, iar când suntem mari suferim că suntem prea mici ca oameni, dar vina nu mai e a timpului, ci numai a noastră.

5 thoughts on “nu mai confunda scaunul de birou cu scaunul de WC

  1. Bravoooooo!!!! Excelent scris, cel mai bun articol by far!!!
    In legatura cu cei din articol, devin tot mai mici pe masura ce rahatul pe care il emana, creste in jurul lor si in consecinta incep sa si arunce cu el in stanga si in dreapta pe principiul “sa ajunga la toata lumea”….dar e vai de capul lor, ca numai atat stiu.
    Inca o data, felicitari, m-a uns pe suflet!

    • Nu m-a supărat nimeni. Sunt doar nişte lucruri pe care voiam să le scriu de ceva timp şi acum am găsit ocazia, doar nişte lămuriri, nişte… cum să zic… Concluzii 🙂

  2. Întotdeauna astfel de oameni o să încerce să-i facă pe alţii să se simtă prost sau nesimnificativi doar pentru a uita de propria lor condiţie. Un articol excelent.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *