Moment funebru al existenţei mele

De multe ori mă regăsesc în faţa tastaturii neştiind cum să mă exprim. Cum să aşez literele în aşa fel, încât să simţiţi ce simt şi eu.

Sunt dezamăgită de mine însămi în această seară şi mi se pare corect să ştiţi lucrul ăsta. Dezamăgirea mea provine din alegerile pe care le-am făcut în ultimele luni, în ultimele zile. Atitudinea pe care am putut să o am la munte, detaşarea totală de tot ce nu îmi era mie benefic, a fost doar o gură de aer. Aş vrea sa fiu mereu în starea aia psihică, în care nici ura, nici dragostea, nici interesele, nu îmi orbesc raţiunea. Starea în care gândirea mi-e limpede, liberă, relaxată. În starea asta nu trebuie să îmi interzic nimic, totul vine firesc, inima mea iubeşte ce trebuie să iubească pentru că nu există nici o constrângere.

Acum un sentiment de dezamăgire totală mi-a cuprins nu numai sufletul, ci si trupul. Mă simt sleită de puteri, mă simt proastă, mă simt copil. Aş vrea să fiu un copil ce poate plânge în voie la sânul mamei sale, mama oricum nu mai întreabă de ce plânge: ştie că are vreo durere fizică normală pentru factorii care i-au dăunat. Aş vrea să mă ţină mama în braţe, să pot plânge la sânul ei, fără să îmi justific lacrimile. Nu am cum să îi spun că am luat hotărâri greşite, că mă simt ca o proastă, că mă simt trasă pe sfoară…

Cum să îi spun că mă simt ca atunci când cumperi cu toţi banii de salariu un lucru pe care l-ai găsit a doua zi la jumătate de preţ? Cum să plâng în braţele ei fără să îi ridic semne de întrebare? Să mă ţină la pieptul ei, să îi simt căldura, să adorm cu lacrimile şiroind. Lacrimi de oftică, de furie, de tristeţe, de durere. Lacrimi pentru incapacitatea de a mă ridica singură, de a comunica cu mine însămi, de a îmi repara greşelile. Lacrimi pentru că sunt prea obosită să fac altceva decât să plâng şi până la urmă m-am cam săturat să îmi fiu propria eroină în războiul cu mine însămi. Nu sunt mai bună decât mine, nu pot să fac asta, nu pot să duc la capăt ce am început pentru că visele sunt pentru proşti.

Nimic nu se întâmplă, chiar dacă eu încă doresc şi cred cu tărie în acea schimbare. Nimic nu se întâmplă şi nu pot să accept acest lucru cu toate că ştiu că ar trebui. Nu pot, pur şi simplu. Poate da, nu vreau. Ceva în piept se zbate la auzul mental al dorinţei şi al speranţei mele, acel ceva mă împiedică să înaintez şi sunt furioasă pe acel ceva. Nu ştiu, nu pot, nu vreau… Cum să scap de acest demon ce nu mă lasă să înaintez, nu mă lasă să progresez sufleteşte, cum să scap de obsesia asta prostească când numai la obsesie mă gândesc.

Poate încep să îmi dau seama acum de ce beau unii oameni. Cred că poate fi o soluţie pentru a-ţi pierde minţile şi tare aş vrea ca acum să îmi pierd minţile. Cu toate că aş mai vrea să nu le mai recapăt, să fiu un mic personaj din The Eternal Sunshine of the Spotless Mind să îmi şterg amintirile şi persoanele care îmi aduc atâta nefericire, dar şi fericire deopotrivă. Să fiu contrazicerea filmului şi metoda de a-ţi şterge un segment din memorie să dea rezultate. Poate ar trebui până la urmă să mă şterg şi pe mine însămi de acolo şi să rămân cu un creier curat, liber, fără emoţii. Rămâne totuşi întrebarea: aş regreta ce aş pierde?

Mi-e teamă că da.

4 thoughts on “Moment funebru al existenţei mele

  1. "If only I could meet someone new. I guess my chances of that happening are somewhat diminished, seeing that I'm incapable of making eye contact with a woman I don't know."

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *