Linistea

De cand am revenit in Bucuresti simt ca ma sufoc. Muntele m-a revigorat, m-a facut sa vad ca se poate “mai bine”, mi-a adus aminte ca exista si alte lucruri in afara de serviciu-acasa-serviciu-acasa. Mi-a dat speranta, o speranta pe care nu am mai cunoscut-o de ceva vreme, de care am uitat complet. M-am lasat prinsa in acest cerc vicios al acestui oras gri, cu oameni care servesc ca prim si ultim fel fese (adica mancatori de cur), oameni care nu au viata si care nu vor altceva decat non-viata pe care o au.

Sunt aici oameni care se complac in situatii, sunt aici oameni nervosi si stresati, care nu stiu sa zambeasca, nu stiu sa ofere flori, nu stiu sa rada din tot sufletul. Vorbesc aici de majoritate, vorbesc aici de oamenii din care orasul este alcatuit. Sunt si cei care rad. Eu intr-o zi radeam spre exemplu. Radeam din suflet, dar cocalarul pe langa care am trecut si care m-a inganat si a facut misto de mine pentru simplul fapt ca radeam, m-a intristat. Dintr-o extrema in alta. Sunt si oameni care iubesc si o arata, dar care sunt priviti ca fiind indecenti pentru simplul fapt ca se saruta pe buze (fara limba!!!) De ce nu lasam frumosul sa fie frumos? Ma sufoc. Ma sufoc din cauza delasarii care ma inconjoara. Ma sufoc din cauza coruptiei. Pur si simplu nu pot respira. Si nu mi-am dat seama ca nu pot respira pana cand am respirat la munte. In mijlocu’ nimanui, unde nu eram decat eu si vantul. Unde era liniste. O liniste dulce, pe care -ce-i drept- nu aveam cu cine sa o impart, dar care facea ca lucrul asta sa nu conteze. Linistea aia facea ca nimic sa nu mai conteze, m-a facut sa ma detasez de absolut tot si sa imi privesc viata ca atunci cand privesti un film pe ecranul monitorului de acasa. Ce am vazut m-a cutremurat. Atatia nervi, atatea probleme, atatea resentimente, atatea ganduri… pentru ce? Cand totul e asa simplu.

One thought on “Linistea

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *