Lenovo IdeaPad Y570 si poarta catre raspunsuri

Ştiaţi că toţi suntem scriitori? Absolut fiecare individ este scriitor chiar dacă e analfabet, chiar dacă nu are în toată casa un pix, un creion, o foaie de hârtie sau un calculator fie el portabil sau nu. FIECARE din noi scrie! Pagină după pagină ne scriem propria viaţă. Suntem romane întregi, în serii, suntem cărţi de sute şi mii de pagini. Toţi ştim de unde am început, ştim când şi cum ne-am născut. Ştim ce culoare are prima copertă.

Suntem cărţi fără sfârşit, nu avem încă ultima foaie, ultima copertă. Nu ştim când o să o avem, nu vrem să o avem prea curând. Ne e frică cu adevărat de acel ultim punct. Tuturor ne e frică, oricât de curajoşi am fi, dar nu putem să vorbim despre asta în continuare. Putem vorbi despre cum am scris pagini şi cum vom scrie pagini, cu speranţa că vom intra şi în romanele altora. Cu speranţa că vom avea un capitol important în viaţa lor, cu speranţa că măcar vom apărea trecător sau că numele nostru va fi scris cu majuscule.

În paginile mele a apărut un capitol la care nu m-aş fi aşteptat niciodata: INDIA.

– S-a trezit?

– Nu încă, spuse o voce de femeie.

Era încă întuneric, aşa că am deschis ochii, curios de mirosul pe care nu îl puteam defini. Era ceva dulce, dar înţepător. Nu m-am speriat când am văzut că nu eram acasă, în camera mea cu pereţi verde pal şi haine aruncate peste tot. Nu m-am speriat când am văzut că mă înconjoară oameni pe care nu îi întâlnisem sau văzusem în viaţa mea înainte. Oameni care mă ignorau de parcă m-ar fi cunoscut o viaţă întreagă, deşi ştiam clar că nu e aşa. M-am spreiat în schimb când, cercetând camera, mi-am dat seama la distanţă de 10 secunde de toate gândurile, că nu există decât un fir de curent cu un bec şi niciun calculator sau laptop prin preajmă. Am început la propriu să îmi dau palme, ca orice om normal, am crezut că visez.

– Ce face? întrebă bărbatul în vârstă care pusese şi prima întrebare.

– Cred că a prins nişte ţânţari, a răspuns din nou femeia.

M-am încruntat ca şi când ar fi fost o glumă proastă.

– Unde sunt? Am întrebat într-o limbă pe care nu ştiam că o pot vorbi sau înţelege – hindi.

Cei doi erau în vârstă, nu puteam estima câţi ani aveau – 50? 60? Ea era îmbrăcată în galben, aplecată deasupra unui cazan care fierbea şi amesteca cu o lingură mare de lemn, iar el, cu turban pe cap şi mărgele la gât moşmogea la ceva. Nu mi-am bătut capul să îmi dau seama ce era, deocamdată încercam să procesez ce mi se întâmplă.

– Eşti la mă-ta şi la tac-tu acasă. Nu vrei să îţi ridici curul de treij’ de ani şi să o tai spre muncă? Iar o să pierzi autobuzul.

Deci aveam treizeci de ani. M-am ridicat, casa era tot ce vedeam, adică o cameră. În colţul din stânga era o chiuvetă mascată de o perdea. Chiuveta nu avea scurgere, totul ajungea într-un lighean care era pus dedesubt. Casa părea să fie făcută din chirpici şi probabil cada din plastic spartă, pusă pe cel mai înalt dulap avea rolul de a strânge apa de pe acoperiş sau poate chiar de a susţine acoperişul care părea că se înclină destul de bine. În fine, alături de chiuveta improvizată stătea un burete de vase ros şi uscat, un săpun galben-maroniu, un ibric şi o găleată cu apă. Deasupra chiuvetei în schimb era o oglindă ciobită şi pătată de vreme. Când m-am uitat mi-am dat seama că eram negru.

Am dat să mă spăl, dar eram negru pentru că… aşa eram. Cei doi nu păreau să observe felul meu circumspect de a mă mişca şi nesiguranţa. Nici măcar nu ştiam ce însemna “muncă”, ştiam doar că mă gândeam la viaţa de dinainte, mă gândeam că am înnebunit, mă gândeam că am murit şi m-am reîncarnat, dar cel mai mult mă gândeam să caut pe Google să văd dacă a mai trecut cineva prin aşa ceva. Ştiu, un instinct de om dependent de tehnologie şi oraş, dar poate era şi un defect profesional, înainte să ajung aici eram researcher şi mă foloseam mult de motoarele de căutare pentru a găsi diverse informaţii. Şirul gândurilor mi-a fost întrerupt de bătrân.

– N-o să te prefaci iar că ai uitat unde ţi-e taraba, nu?

– Taraba… am repetat eu ca un retardat.

– Zi tu, cum să nu mă enervez? Se adresă bărbatul femeii.

– Nu îl băga în seamă, ştii că e imatur, răspunse femeia fără să îşi ia ochii de la cazan. Vezi că ţi-am pus cheile pe masă, ar trebui să te grăbeşti. La 7 ajunge autobuzul.

M-am uitat în dreptul ferestrei şi am văzut că începe să se crape de ziuă. M-am hotărât să plec să găsesc un calculator, un laptop, orice, uitând că probabil nu exista un furnizor de internet niciunde aici.

Am luat cheile care mă aşteptau pe masă, aveau un breloc vechi, cu vopseaua sărită, în formă de chitară. Ies din casa de o cameră şi mă îndrept spre portiţă nu înainte de a face slalom printre găinile care fugeau ca drogatele prin curte.

“Am ajuns într-o lume ciudată” mi-am spus. Nu ştiam de unde trebuia să iau autobuzul de care tot vorbeau bătrânii, dar toţi oamenii care treceau pe stradă mergeau într-o singură direcţie, aşa că m-am luat după ei. Am găsit aşa zisa staţie. În jur de 10 oameni stăteau acolo aşteptând autobuzul. Doi dintre ei mă salutară şi i-am salutat şi eu dând din cap, privind în jos de frică să nu mă întrebe cineva ceva şi să nu ştiu să răspund. Să se prindă că nu sunt de fapt indian, să mă tragă pe roată să le spun de unde am venit, lucru pe care nici eu nu îl ştiam şi de-aici un întreg scenariu paranoic de toată frumuseţea se contură în timp ce aşteptam. Se părea că aici toată lumea cunoştea pe toată lumea. În 5 minute a venit un autobuz vechi, tot de tablă. Am urcat şi, cu toate că am văzut că toată lumea a dat bani, eu nu am dat pentru că nu ştiam cât e biletul şi nu voiam să mă păcălească. M-am aşezat, erau scaune libere. În 10 minute şoferul se apucă să strige aparent la mine:

– Cine nu a plătit să trimită banii din spate! Trimiteţi banii că altfel vă dau jos!

Lumea începu să se uite în jur parcă spunând din priviri “eu am dat banii, nu ştiu cine n-a dat”. Am băgat mâna în buzunar şi am scos un teanc de bancnote. L-am întrebat pe cel de lângă mine cât e biletul şi mi-a zis. 2 rupii.

Am trimis banii din mână în mână, deja devenise prea aglomerat să mă duc să îi dau personal şoferului. Erau câţiva oameni care aveau pungi de rafie, ţevi, unul dintre ei avea un aspirator şi un altul avea un televizor. “Opriţi şi la intersecţie” strigă cineva din spate. Şoferul opri, coborâră 2 şi urcară 3 trimiţiând fiecare câte 2 rupii din mână în mână până în faţă.

Mă apucă subit ameţeala. Mi-am dat seama că nu respiram cum trebuie şi apoi mi-am dat seama şi de ce nu respiram cum trebuie. “Colegul” din dreapta stătea cu gura întredeschisă şi se pare că nu era foarte prieten cu apa şi pasta de dinţi. Mi-am suflat în palmă pentru că mi-am adus aminte că nici eu nu mă spălasem în dimineaţa aia. Nu găsisem niciun tub de pastă şi nicio periuţă lângă super chiuveta bătrânilor, dar eram în regulă. În schimb, ceva sigur murise în gura acelui om, nu sunt sigur ce, dar aveam o nelămurire: să mă las ameţit de miros sau de faptul că nu respiram deloc? Am ales să nu respir decât un minim de aer până la coborâre. Nu ştiam când trebuie să cobor sau ce făceam, dar trebuia să mă descurc cumva. Autobuzul opri iar pentru a mai lua nişte oameni, printre care şi un copil. Cel de lângă mine s-a oferit să ţină copilul în braţe… săracul copil.

Unii atârnaseră pungile de barele de metal, atât încât când am vrut să cobor, doborât de mirosuri şi aglomeraţie, am dat cu capul în una din pungi şi m-am dezechilibrat căzând peste o altă persoană. În fine, am coborât într-o piaţă pentru că dacă aveam o tarabă, nu putea să fie decât acolo. Hainele mele nu erau prea curate şi aş fi vrut să mă arunc direct în lacul de lângă, poate mă şi trezeam altfel, dar pe de altă parte poate muream. Voiam să cred că există totuşi o ieşire din toată încurcătura asta.

– Rajna, cum merge azi?

M-am uitat fericit în jur, o femeie tânără şi chiar atrăgătoare mă privea luminoasă. Eu, mai puţin luminos şi ceva cam mirositor şi transpirat am făcut un pas înapoi şi i-am răspuns:

– Bine. Atât i-am spus, nimic mai mult.

– Ce-i cu tine? Nu pari prea bine, am venit să iau nişte alune şi bomboane de la tine. Nu deschizi? Şi se uită spre o gheretă din lemn care, am presupus eu, era taraba de care vorbeau cei doi bătrâni.

– Ba da, sigur că deschid. Am spus eu zâmbind, încercând să par cât mai natural. M-am dus la gheretă, am scos cheile din buzunar şi am deschis cele două uşi care adăposteau zeci de borcane. Din fericire alunele şi bomboanele erau chiar printre primele şi nu a trebuit să caut foarte mult. Cântarul, vechi, cu ac, era lângă. Femeia mi-a întins două pungi transparente în care să îi pun alunele şi bomboanele, le-am cântărit şi i-am luat banii.

– Ai să îmi dai fix? Te rog…

– Sigur.

Pentru că eu habar n-aveam de bani, rest şi cum trebuia să procedez. Mi-a dat două bancnote şi trei monede. În afară de rupii nu recunoşteam altceva, dar aveam să cercetez asta mai târziu. Femeia părea mai deschisă la comunicare, aşa că am zis că nu strică să o întreb dacă ştie de unde aş putea face rost de un calculator şi dacă există internet oriunde prin apropiere. A râs cu poftă, se pare că a întreba despre tehnologie într-o ţară subdezvoltată e un adevărat banc.

– Rajna, Aziz e singurul care are o servietă dintr-aceea cu butoane. Pentru ce ţi-ar trebui ţie aşa ceva?

– Aziz?

– Tipul din State care a citit cartea aia cu mâncatul şi rugatul şi a venit aici.

– Ştii cumva unde stă?

– La templu, a ajuns acolo într-un grup de bătrâni care nu vorbesc toată ziua decât despre clisme.

– La templu zici? Cum ajung acolo? Ştii, n-am fost niciodată…

– N-ai fost niciodat? Spuse ea, de data asta zâmbetul pierindu-i de pe chip.

– Uhm.. de fapt, am fost când eram foarte mic, nu mai ţin minte.

Femeia mi-a explicat că cel mai repede se ajunge cu bicicleta. Nu aveam una aşa că m-am gândit să o iau pe jos. Am lăsat taraba deschisă până a plecat ea, apoi am închis-o şi am luat-o la pas, ceilalţi colegi de “breaslă” strigând după mine glume de tipul “ţi-ai luat concediu?” sau “Gata? Ai terminat marfa?” Am început aproape să fug la gândul că Aziz mă va putea ajuta, am fugit la gândul că pot să scap de locul ăsta, de oameni, de mirosuri, de tot ce însemna INDIA. Nici măcar nu ştiu dacă era o Indie reală, dacă visam, dacă fumasem ceva şi trăiam o iluzie, dacă făcuseră ruşii experimente pe mine, eu ştiam că trebuie să văd cum fac să scap.

Am mers 2 ore în soare. Apele curgeau pe mine ca din izvor şi fusesem suficient de inspirat să nu îmi iau apă cu mine atât încât mă simţeam foarte deshidratat. Aproape de templu am dat de un butic burduşit de rafturi care în mare parte erau goale şi două frigidere care nu aveau decât apă şi ceva bere ieftină. Am cumpărat apă, berea… era galbenă, de fapt nici nu ştiam dacă e bere până la urmă.

Mi-au zis că era apă turcească, de parcă s-ar fi scuzat. Putea să fie şi apă din Marea Neagră, puţin îmi păsa. Aş fi băut apă şi din trompa unui elefant dacă mi-ai fi dat. Din fericire apa costa 3 rupii fix şi nu m-am încurcat cu banii. Am intrat pe uşile templului, era exact aşa cum mi-am imaginat: măreţ, spaţios, doar o potecă de ciment ducea spre el. Pe lângă mine treceau mulţi călugări şi bătrâni, dar şi mulţi turişti. L-am oprit pe unul dintre ei şi am întrebat ca un apucat “Aziz? Aziz?” Unul dintre ei a ştiut să îmi arate cu degetul că trebuie să merg înainte şi să fac dreapta pe lângă nişte coloane. Am făcut astfel. Acolo era o uşă deschisă şi înauntru un grup de oameni care se rugau. N-am vrut să întrerup aşa că am rămas afară. Eram emoţionat, voiam să vorbesc cu Aziz şi mă întrebam cum de are un nume indian dacă el e din SUA.

După 20 de minute, şedinţa “de rugă” se termină. Mai mulţi ieşiră din încăpere şi până să apuc eu să recunosc vreun Aziz nu mai rămăsese nimeni. Am început să fug printre ei strigând în continuare numele lui. În sfârşit, unul dintre bărbaţi se întoarse spre mine surprins că îi ştiu numele. Nu spunea nimic, stătea cu faţa spre mine, pătrunzând în mine cu ochii săi albaştri. Era un tip brunet, pişpirel, fără barbă, care părea destul de îngrijit. Era îmbrăcat, normal, cu haine largi şi la gât avea un şir de mărgele din lemn.

– Aziz? You Aziz?

– Yes, my real name is Ben.

– Ben.. uhm… computer? You has computer?

– Yes.

Cu acel “Yes” a revenit în mine toată culoarea şi toată fericirea din lume.

– Can I… has computer?

– No.

Apoi cu acel “No” s-a dus naibii toată culoarea şi toată fericirea.

– Just for second. You has internet?

– Yes.

Şi culoarea şi fericirea reapărură.

– Google? Can I Google something?

Ben sau Aziz, cum vreţi să îi spuneţi, tăcu pe gânduri.

– OK, sure.

Culoare şi fericire din nou. Şi am luat-o la pas alături de Aziz. Ce minunaţi puteau fi americanii. Ce oameni, ce spirite şi cât puteam să îi iubesc. Am ajuns în camera lui Aziz, era de o ordine fantastică şi acolo, în acea după amiază, în India, am regăsit speranţa într-un IdeaPad Y570 care stătea pe pat, la încărcat. Pe noptiera neagră din lemn stătea un stick de internet. Ce diferenţă de medii, India, templul, Aziz şi laptop-ul. Am oftat uşurat, aveam să aflu ce s-a întâmplat cu mine şi cum mă întorc înapoi în lumea mea, în camera mea dezordonată, cu pereţi verzi, în oraşul meu agitat, dar cu wireless la fiecare colţ de stradă şi cum ajung înapoi la familia mea.

Am deschis minunatul laptop care sfârâia în lumina leneşă a Indiei. Fascinaţia mi-a fost întreruptă chiar de Aziz.

– So you know how to work on one of these?

– Yes. I do.

– Great, where did you learn?

– Home. This is not home.

– Right.

Aziz se uită sceptic la mine, dar se aşeză pe un scaun şi începu să mă supravegheze. Am luat stick-ul de internet şi l-am introdus în port. Se conectă automat, deşi mergea destul de greu, am început să caut de la vise până la călătorii în timp şi vrăjitorii. Cum necum am dat şi de un concurs, dar am mers mai departe. Am petrecut aproape 2 ore căutând până când Aziz îmi spuse că nu mai poate sta după mine şi că să revin a doua zi.

A doua zi am revenit ca un câine credincios şi am început iar căutările. De data aceasta am găsit ceva despre vrăjitoare şi licori care permit reîncarnarea. Se pare că teoretic nu trebuia să îmi aduc aminte nimic din ceea ce trăisem, dar eu îmi aduceam mai bine aminte ceea ce trăisem decât eram conştient de ceea ce trăiam atunci. Tot nu mă lămurisem cu ceea ce mi se întâmplasem, aveam doar o vagă idee, dar când intrasem eu în contact cu vreo vrăjitoare? Când băusem eu o licoare? Trebuia să fie o altă explicaţie. L-am salutat pe Aziz şi i-am mulţumit pentru faptul că mi-a împrumutat Lenovo-ul lui. Eram dezamăgit, trist, confuz, pierdut.

Am apăsat clanţa veche de metal. În prag stătea un călugăr. A îngustat ochii ca şi când ar fi căutat ceva în mine şi mi-a atins fruntea cu două degete. Am dat să mă feresc, dar ceva m-a ţinut în loc. S-a făcut întuneric beznă.

– S-a trezit? Am auzit o voce ca din telefon, în depărtare.

– Nu încă, am auzit o voce de femeie care sigur era aproape de mine.  Îi simţeam corpul cald, deşi iniţial am crezut că era căldură de la focul cazanului. Dar nu mirosea dulce în cameră, mirosea doar a cafea, aşa că asta m-a făcut să deschid ochii. Timid, dar i-am deschis. Eram acasă, dar ştiam că nu visasem. Puteam să jur că nu visasem. M-am întors cu faţa în sus şi unde era tavanul mi-au apărut ochii ei albaştri spunându-mi “Bună dimineaţa” şi sărutându-mă apăsat, dar moale. M-am uitat la propriile mâini, de data asta erau albe.

– Iar ai stat până târziu să scrii aseară?

– În jurnal? întreb eu.

– Da.

– Cred că da. Auzi, am fumat ceva aseară?

– Nu mai fumezi de ani de zile.

– Ştiu, dar cred că… Am vorbit în somn ceva?

– Nu, nu te-ai dat de gol că ai o amantă.

– Ce?

– Nimic, măi, glumeam. Ea şi ochii ei râseră. Tot nu ştiam ce se întâmplase. Nu visasem sigur. Era imposibil. Am deschis laptop-ul şi am luat o gură din cafeaua fierbinte de pe birou. Mi-am frecat ochii cu palmele, ea era în duş. Aş fi vrut să mă duc şi eu să fac un duş, să scap de senzaţia de transpiraţie care îmi rămase întipărită în pori. Credeam iniţial că îmi ţineam jurnalul pe laptop, dar după ce am căutat, mi-am dat seama că nu îl ţineam acolo. Ciudat, având în vedere că tot ce scriam, scriam pe laptop.

– Auzi, strig eu. Unde mi-am lăsat jurnalele?

– Sunt în noptieră, unde le ţii mereu, îmi strigă ea.

Am deschis noptiera neagră de lemn. Acolo erau 3 jurnale legate în piele. L-am luat pe primul şi am căutat data zilei precedente – 23 mai 2011, dar nu era decât 22 mai 2011.

– Eşti sigură că am scris ieri? am întrebat-o în timp ce ea mă săruta mirosind a balsam de păr.

– Da, sigură, sigură. Te-am văzut.

Şi totuşi câteva foi păreau rupte. 23 mai 2011 lipsea din jurnalul meu.

– Şi eşti sigură că am adormit?

– Of, sigur!

În timp ce îmbrăca o cămaşă şi îşi încheia fusta la spate, mă întrebă:

– Auzi, unde ziceai că e strada aia unde am interviul?

– Nu mai ştiu. Vino încoace, am zis eu hotărât subit să uit întregul episod. Am tras-o de şolduri şi m-am uitat în sus la ea.

– Dacă aş fi fost negru, mă mai iubeai?

Jesus, ce întrebare e asta?

– Păi, nu ştiu, zi-mi.

– Hai, termină cu prostiile că mă faci să întârzii. Plecă de lângă mine şi se duse în faţa oglinzii să îşi pună cerceii.

– Te rog, mai caută o dată pe Google strada aia.

Am zâmbit şi m-am ridicat de pe scaun. Mi-am scos şi eu o cămaşă, o cravată şi un costum din dulap.

– Ce faci?

– Vin cu tine să căutăm strada. Ştii… Google nu are toate răspunsurile.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *