la revedere, pe maine

Înțeleg de cele mai multe ori lucrurile care se întâmplă. Acum o săptămână eram pe cale să termin cartea ”arta de a nu scrie un roman”, mai aveam două pagini și am zis că o termin în metrou. Am ajuns cu o pagină înainte în stație. La întoarcere mă apuc și citesc prea târziu și iar nu apuc să o termin. Am lăsat o mașină să treacă ca să pot să termin cartea. Am terminat-o și da, v-o recomand. E scurtă, e inteligentă, e amuzantă pe alocuri și pune niște probleme foarte interesante. E o carte cu substanță, ce să o mai lungim și probabil s-a întâmplat să nu reușesc să o termin pentru că trebuia să iau fix mașina aia spre casă și nu alta.

Acum m-am apucat de William Maxwell, ”La revedere, pe mâine”, cartea pe care am luat-o de la bibliotecă. Am parcurs aproape jumătate din ea, sper să mai citesc din ea la munte, în weekend. Și apropo de munte, abia aștept să merg. Nu știu dacă mai țineți voi minte, dar ultima oară am fost prin 2010, pe când viața era completă și nopțile erau nedormite din motive puerile. Căutând nebunia de atunci prin arhivă, am găsit articolul în care am scris despre planurile pentru 2012 și mi-am dat seama că-s pe cale să îndeplinesc una dintre dorințe.

E frumos tare sentimentul, simt cum mi se umflă inima în piept de mândrie și entuziasm că o să îl revăd. Caraimanul meu, stăpân mândru și de neclintit al copilăriei mele. Sub ochii lui am cresut mai bine de 10 ani când mergeam cu familia în concedii și acum o să îl revăd. Sunt incompletă, ca o marionetă neterminată, de care meșterul a uitat. Sunt ca Omul de Tinichea fără inimă din Vrăjitorul din Oz care nu simte și sunt ca Sperietoarea de Ciori care n-are minte.

Poate mă lasă muntele să plâng pe creasta lui dură și rece și poate mă îmbărbătează cu aerul mai tare ca o gură de alcool. Și poate mă binecuvântează cu a lui cruce care se aprinde mereu de ziua mea și îmi dă rațiunea care din nou lipsește. Aș vrea să pot să îți vorbesc, mi-e dor de conversațiile noastre de sub stele. Știu, lasă, știu că n-o să răspunzi, azi doare un pic mai mult decât ieri și sunt undeva dincolo de curcubeu.

Trebuie să îmi tai aripile pe care mi le-ai crescut și ascut lama, dar degeaba. Se zbat zgribulite și respiră de parcă-s vii și strigă că le dor. Și am obosit. Ține-mă, Caraimane, ține-mă în brațe, că nu-i nimeni altcineva de care să mă sprijin și inima-mi are tulpini și aripile mă fac să zbor, dar viața o iubesc și sigur am să mă apropii de soare.

Ține-mă strâns în brațele tale de stâncă,

Pentru că așa sunt eu,

Cu inimă de leu

Și se topește ceara pe umărul meu.

 

Nu mai mergem nicăieri, plouă în weekend la munte și am abandonat și cartea azi. Practic, v-am lăsat articolul pentru melodie.

One thought on “la revedere, pe maine

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *