la prima intalnire

Mulțumită campaniei Coca Cola, Bicicleta Roșie, de care v-am tot vorbit, sunt biciclistă cu acte în regulă. Deocamdată, însă, trebuie să îmi respect numele blogului și url-ul și să vă spun povestea de azi 😀

Am fost anunțată ieri că trebuie să merg și să ridic bicicleta din parcul Izvor, azi, între 18 și 20. La 20 avea loc (are loc poate chiar în acest moment) marșul bicicliștilor. Mi-am făcut eu calcule, cum și ce să fac pentru a ajunge între orele alea în parc, cum și ce să fac ca să o aduc pe mândră până acasă. Că așa e la prima întâlnire, trebuie să duci fata acasă, nu? 🙂

Cea mai simplă soluție era să o rog pe Bălănica (mașina, Dacia veche a lu’ tata pentru necunoscători) să vină cu mine, să o las în parcare până veneam cu noua bicicletă (care încă nu are nume, chiar trebuie să mă ajutați aici).

Plănuiam să ajung la 19-19.30 ca să iau parte și la marșul bicicliștilor, însă din cauza unor disconcordanțe la nivel de comunicare, am ajuns la 18-18.30 atât încât n-am mai putut să stau la marș, chiar dacă mi-aș fi dorit.

Mi-am dat seama că o să fie puțin dificil să urc singură scările de la metrou și să urc în mașină frumusețea cu două roți, dar am zis că pot. Am fost fraieră că nu am rugat pe cineva să vină cu mine, pentru că nu mi-a fost ”puțin dificil”, ci ”foarte dificil” singură cu ea.

După ce am dat câteva ture în parc și am testat-o, i-am rugat pe băieții care se ocupau cu mentenanța să îmi regleze șaua și i-am întrebat dacă e normal să scârțâie când pun frână. Au zis că e normal, până se tocesc saboții de frână. Am sunat clopoțelul de câteva ori, am cam stat o jumătate de oră-o oră în parc, plimbându-mă și apoi mi-am luat inima în dinți și am coborât la metrou. Povestea are etape, 2 mai exact.

La metrou

Am trecut ușor de bare, ăștia de la Metrorex sunt oameni cu cap și au făcut o portiță de acces pentru cei cu biciclete. Am trecut pe lângă alți doi care erau tot așa, cu biciclete de la Coca Cola. I-am auzit vorbind:

El spune ceva de genul: – Hey, n-ar trebui să mergem mai în față?

La care ea răspunde: Du-te, mă, lasă, că nu contează…

În gândul meu era: Ba contează. Trebuie să urci ori prin față, ori prin spate cu ea.

Și tocmai venea metroul, eu eram în dreptul ultimului vagon și am urcat în el. Ce știam eu era greșit. Accesul cu bicicleta se face numai în primul vagon. Paza de la metrou s-a sesizat, m-a atenționat atât pe mine cât și pe cei doi care erau mai departe de mine. Le-am mulțumit pentru sesizare, mi-au zis să mă duc în spatele ultimului vagon în care eram și așa am făcut.

în metrou a stat cuminte

Dar coșmarul n-a fost ăsta, eram liniștită, trecusem cu bine și de călătorie și de primele scări. Acum avea să urmeze cireașa de pe tort: să le cobori e simplu, te mai ajuți și de frână, dar cum sparanghel o urci? Și m-am chinuit ca fraiera la început, că nu știam cum să o țin, să nu cadă, cred că s-au distrat pe cinste cei de pe peron uitându-se la mine. Și eu m-aș fi distrat, serios.

În sfârșit, mi-am adunat forțele și am reușit să o urc. Apoi mă gândeam că e mai simplu pe scările rulante. N-a fost. Era să o ia la vale, era să o scap… era… Îmi pare tare rău că nu am putut să ies din propriul corp, să mă uit la mine însămi și să râd.

Bag-o în portbagaj… dacă vrea

Am trecut și de scările rulante, am răsuflat ușurată. Un câine a avut tentativa să mă latre când am ieșit de la metrou, dar apoi a renunțat. Cred că și-a dat și el seama că numai asta nu îmi lipsea. Și am ajuns cu ea în parcare. Yey! Acum, să vedem cum o urc în mașină… Tata formase platformă Bălănicăi și m-a asigurat că ”au loc și 2 biciclete acuma!”. OK. Și dă-i și luptă-te cu ea, fă-o să intre. N-a vrut. Am mângâiat-o, am mai băut niște ceai, m-a sleit de puteri. Așa e cu astea fițoase, depui ceva efort până să vrea.

Mă aștept să fiu vedetă pe youtube, cum mă luptam cu săraca bicicletă să intre în Bălănica. Dacă a prins cineva asta pe cameră, am șanse să devin chiar ”virală”. Mă rog, mai puțin probabil să fi fost cineva pe fază că era cald și era puțină lume în preajmă și totuși… slavă Domnului că a fost așa!

N-am reușit, deci, să o urc cu totul în mașină. A vrut fetița să stea cu picioarele afară, legănându-le ca un copil mic. Am plecat cu portbagajul deschis și m-am asigurat că e stabilă și că nu o pierd pe drum. Asta e, așa sunt oamenii, se adaptează. Și am mers încet încetișor, precaut, super precaut chiar, fiind cu un ochi în spate și unul în față. Deci ori suntem șoferi, ori nu mai suntem.

I-am mulțumit lui Dumnezeu când am ajuns pe stradă. Am parcat, am dat jos mândra, era întreagă, frumoasă și roșie, a mea. Dar aveam să aflu curând că entuziasmul meu avea să pălească cu siguranță în fața entuziasmului tatălui meu. Pfai, când a văzut-o aproape că i-au dat lacrimile de fericire, de parcă i-aș fi adus-o lui cadou: ce frumoasă e, îmi zice sincer. Deci e adevărat sloganul celor de la Coca Cola cu Fabrica de fericire.

Am intrat în casă să mă schimb și ding! aud clopoțelul. Tata a studiat-o în amănunt, observând că băi, are și dinam… are și șa bună, are și d-aia, are și d-aia. Bravo, măi, tată! îmi zice.

Dar în gândul meu m-am felicitat că am reușit să o aduc acasă cu bine, singură, cu Bălănica, pe patruj’ de grade, fără ajutorul nimănui. Asta e, de fapt, adevărata performanță.

 Continuarea cu păreri despre campanie – Nota 10 pentru Coca Cola și Bicicleta Roșie

One thought on “la prima intalnire

  1. Pingback: Nota 10 pentru Coca Cola si campania Bicicleta Rosie

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *