la multi ani pe o franghie

În seara asta am văzut un film în care acțiunea se petrece în anii 60. Un film prost de altfel, cu multă băutură și țigări. Așa de multă băutură și așa multe țigări încât mi-au făcut și mie poftă, eu care nu beau și nu fumez de obicei.

A fost mult prea lung – două ore și în timp ce mă uitam m-a plesnit și o durere de cap, de parcă eu aș fi fost mahmură, nu personajele din film.

Nu știu de ce am continuat să mă uit la el, presupun că a fost, în mod stupid, interesant pe alocuri. Mai presupun că m-am regăsit un pic în personajul principal care era de meserie ”scriitor”/”jurnalist”.

Mă uitam cum tastează la mașina de scris, mă uitam la băutura din pahar și simțeam pârâitul țigării din care trăgea, simțeam cum mă arde focul, de parcă m-ar fi fumat pe mine. Din cauza durerii de cap, am simțit și mai mult personajul care uneori nu știa pe unde e și ce face, care umbla de bezmetic, strângând din ochi la vederea razelor de soare.

Mai strâng și eu din ochi la vederea ecranului, pentru că soarele nu l-am mai văzut de ceva vreme. Nu mai știu să scriu. Cam pe aici sunt în seara asta, am uitat alfabetul gândurilor mele.

E un impas, o lipsă de inspirație. Petre Țuțea spunea că ”inspirația e favoarea divină acordată insului cu har și revelația este acțiunea directă a divinității” într-un interviu din 90 la care m-am uitat pe sfert acum câteva zile. E un punct de vedere interesant, nu cred că poate să nege cineva că inspirația vine în momente. Nu știu dacă este o ”favoare divină”, poate că da, poate că nu, poate că este pur și simplu un ”ceva” care te face să creezi bine.

Cred că ea poate fi chemată prin diferite metode și deseori chiar prin alți oameni. Eu îmi găsesc uneori inspirația în alți oameni, ei mă fac să vreau să scriu. Se întâmplă un fenomen extraordinar. Parcă am litere ascunse în stomac, toate prinse cu o ață (de care uit, evident), iar persoana care mă inspiră începe să tragă de ață și scoate cuvintele într-o ordine firească și frumoasă. Cam așa, cum atârni un semn de ”La Mulți Ani” pe o frânghie. Așa și cu inspirația și cu literele și cu tot.

Problema e că oamenii care mă inspiră sunt rari, plecați sau morți și nu are cine să tragă de frânghie. Nici în Italia nu pot să merg, cei 25 de lei din portofel (pe care încă nu i-am înmulțit) nu mă lasă. Și iată-mă. Mai reală decât ar fi crezut regizorii acelui film.

O țigară și un pahar cu whisky ieftin, vă rog! E tot ce îmi lipsește. Mahmureala o am chiar dinainte să mă îmbăt.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *