Iti vine sa crezi prin ce am trecut?

Stateam in picioare, langa un automat si in fata mea lua nastere o multime de oameni. Tumultul acela ma facea sa imi pierd capul departe de inima gandirii logice. Ce sa fac? Cum sa reactionez? Unde sunt? Sunt aici, acum. Simt cum nebunia imi intuneca orizontul, o caut. E copilul meu. O strig. O strig din nou. Ea nu raspunde si oamenii se imping, se imbulzesc, tipa in toate partile. Unde esti, copila mea? Dintre siluetele vestede o batrana imi raspunde. “Sunt aici, eu sunt” Insa stiu ca ma minte, incearca sa ma duca in eroare. Copilul meu e mic si e posibil sa nu il vada nimeni. Lumea poate sa il calce cu talpi de fier ruginit, sa il sfasie in aschii de copac, sa il arunce si sa nu il mai zaresc niciodata. Copilul meu! Unde esti??? Batrana imi raspunde din nou, de atunci am vazut-o. Era inalta, cu un chip desfigurat de soarta ce-o alesese. Printr-un batic ros in zadar de soarecii virtutii, se inaltau doua urechi de vulpe, iar in loc de gura i se arcuia un cioc ascutit de uliu. Fireste, am tresarit, dar batrana disparu. Cand mi-am strigat copilul, vocea ei lua nastere din nou. E inutil.
Totul fu cuprins de ceata. Luminile palpaiau firav, usor, de frica sa nu deranjeze intunericul. S-a clarificat. Ma aflu intr-o padure in care copacii asteapta sa fie laudati. Erau toti aplecati spre pamant si cioturile pe trunchiuri ma priveau nerabdatori. Cercetez zona in care sunt. O bucata de gand dintr-o sageata imi patrunde in sinapse si fac legatura. Copilul meu. Unde e? Ca o floare plantata in pamant, frica crestea din radacina picioarelor mele pana la petalele din craniul meu in care culorile sentimentelor se schimbau frecvent. O strig. Sus, o vad. Copacii, o prinsesera de crengile lor cu o panza de paianjen.
De asta data eram singura, dar din momentul in care vocea mea a scartait numele ei, frunzele de pe jos incepura sa planga si salciile de pe marginea padurii incepura sa danseze. Pe carare se apropie de mine Cineva. Panzele dispar si copilul cade direct in bratele sale.
– Da-mi-o.
– Iti cer 9 lei in schimb, ai?
– Iti dau 10 numai da-mi-o.
Am inceput sa scot banii. Cineva imi arunca copila departe.
– Las’ ca poti sa iti gasesti alta.
Am inlemnit.
– Dar eu o vreau pe ea!

Dupa salcii, o cascada stropeste culorile curcubeului si perdeaua de apa ce curgea cu putere isi croia propria spuma. Copila mea a cazut, dar de indata ce atinse suprafata rochiei de apa, se transforma intr-un porumbel ce incepu sa dea din aripi stangaci. M-am aruncat dupa ea si am prins-o. Era uda, penele ei zaceau inmuiate in visele carora le daduse crezare. Am inceput sa o striga cu putere, vocea imi scadea din ce in ce mai mult si forta de a mai lupta pentru ea incepuse sa oboseasca. Ma auzi si pieptul porumbelului se dilata intr-o prima suflare. Am strans-o in brate, era copilul meu.

One thought on “Iti vine sa crezi prin ce am trecut?

  1. Lexis’dreams…
    Uneori asa arata moartea: cu urechile roase de soarecii virtutii, cu cioc ascutit de uliu…
    Eu zic ca e o pledoarie pentru viata inca nenascuta…
    Eu am citit si iti dau dreptate…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *