istoria copiatului si (i)relevanta notelor

Am amânat scrierea acestui articol din pricina complexităţii sale. Am impresia că a scrie despre note e ca şi când ai scrie despre religie, un subiect în care mă pierd, prin care risc să mă repet ori să mă contrazic. Totuşi este un subiect care merită abordat.

Mă uit la teancul de pagini pe care le am de învăţat în seara asta. Abia am parcurs o treime… adică 10 pagini în 2 ore. Extrem de puţin şi asta se întâmplă probabil pentru că am mintea mai alertă ca a unui copil curios de misterele lumii celor mari. Aşa că iau o pauză propice pentru a trata exact procesul prin care am trecut ani de zile şi prin care voi trece în curând – notarea.

Notarea este un proces complex prin definiţie, dar este şi mai complex într-un sistem de învăţământ ca al nostru. Cred că totul porneşte de la faptul că se pune prea mult preţ pe teorie. O să spun asta câte zile oi trăi, câtă viaţă oi avea. Nu spun că teoria nu este importantă, spun că NU NUMAI teoria este importantă, aşa cum se tratează lucrurile la noi. Şi pentru că în general, în şcoli, licee şi facultate, lucrarea de control înseamnă testarea teoriei, din start avem o problemă. De ce este o problemă? Pentru că testarea teoriei este una subiectivă, iar practicul poate face de fapt diferenţa dintre un elev de nota 10 şi unul de nota 5 sau 2.

De ce nu este relevantă notarea teoriei?

Există N cazuri prin care pot să demonstrez lucrul acesta. Cum un elev de nota 10 poate avea o zi neinspirată şi poate lua nota 5, cum un elev de nota 5 ia prin diferite circumstanţe nota 10. Ce demonstrează acest lucru? Copilul care ia 5, este de nota 5 doar pentru că a avut o zi proastă? Copilul care a luat 10, este de nota 10 doar pentru că a copiat sau pentru că a citit O SINGURĂ lecţie şi exact aia i-a picat?

Ştiu ce o să spuneţi… e vorba de consistenţă. Hai să vă povestesc ceva interesant.

Situaţia mea

Când eram prin clasa a 5a să spunem, aveam penarul plin de copiuţe. PLIN! Şi nu mi-e ruşine să recunosc… De ce? Pentru că stăteam şi scriam la ele de zor atât încât învăţam lecţia din copiuţe. Cu toate astea, pentru a nu avea blocaje la test sau a nu risca să iau notă mică din cauza lipsei de timp sau pentru că tovarăşul din dreapta mă întreabă din 5 în 5 minute răspunsurile, riscam prin diverse metode să fiu prinsă cu copiuţa. În niciun caz nu eram un copil prost, eram doar precaută cu notele. Tocmai pentru că era atâta presiune din partea profesorilor şi din partea părinţilor pe capul meu. În fine, nu am fost prinsă niciodată copiind de către profesori, dar am fost prinsă scriind copiuţe chiar de mama.

Maică mea m-a întrebat: – Ce faci, mă, acolo?

Eu am rânjit vinovată, dar încrezătoare şi i-am spus că scriu copiuţe.

Maică mea stupefiată niţel de răspunsul meu direct, zice: Mă, tu copiezi? De ce copiezi?

Şi eu i-am răspuns simplu: Păi, de ce ăla care copiază să ia 10 şi eu care învăţ să iau 7?

Mama a tăcut pentru un moment şi apoi a zis: Bine, copiază, dar dacă te prinde vreun profesor şi mă cheamă la şcoală, o să avem discuţii.

Pe principiul românesc “lasă că merge”, am continuat să scriu şi mi-am văzut de treabă.

Voi aveţi impresia că la sfârşitul anului mă felicita pe mine cineva că am media 8 la o materie la care învăţasem şi cutărescu are media 9 pe copiate? Voi aveţi impresia că profesoara, dacă nu ştia că ai copiat, stătea la sfârşit de an şi întreba “bă, care ai copiat? care ai media pe bune care nu?”. Şi mi s-au făcut nedreptăţi cu duiumul uneori din partea unor profesori, cum ar fi diriginta din generală care în a 8a mi-a oferit numai note de 7 “din aer” doar pentru că nu făceam meditaţii cu ea. Apoi dacă tu ca profesor îmi faci o nedreptate, eu de ce să fiu corectă? Cel puţin aşa gândeam când eram copil.

Nu m-am supărat pentru notele de 7, EU şi părinţii mei ştiam că nu este nota MEA. Că eu nu sunt de 7 la română şi am demonstrat asta binişor la examenul final. Nu zic nu, există şi cazuri în care testarea teoriei este eficientă, atunci când lucrurile sunt pe bune şi când nu ai altfel cum să testezi cunoştinţele. De exemplu, nu văd cum ai putea să testezi pe cineva practic la interpretarea unui text literar sau la o traducere din engleză în română.

Faza cu copiuţele s-a terminat de prin clasele 11-12 pentru că n-am mai avut răbdare să le scriu şi oricum făceam o echipă bună cu colega mea de bancă şi prietena mea cea mai bună şi învăţam lecţiile cam jumi juma. La examenele mari nu s-a pus problema de copiat, la cât învăţam în timpul anului, cu meditaţii şi bani aruncaţi pe fereastră, ar fi fost chiar păcat. S-a copiat şi la bac în prostie, dar eu pur şi simplu am refuzat, mai ales că era un examen important şi riscul era prea mare, eram singura din clasă cu materia respectivă (singura cu istorie în clasă de matematică, cu logică în clasă de geografie şi tot aşa).

La facultatea am fost mult mai relaxată pentru că deja presiunea profesorilor şi presiunea părinţilor cu “notele bune” dispăruse. Mi-am plătit singură facultatea, mi-am învăţat pe cont propriu materia, a fost strict treaba mea şi pentru că nu m-a mai interesat notarea bună, da, am trecut unele examene cu 5-6 şi nu m-a deranjat. Deşi, vă spun, chiar şi în facultate am avut medii bunicele (asta ca să mă dau mare în faţa mea şi a celor 10 cititori 😀 ).

Şi acum revin în prezent, la examenul pe care îl am de dat. Mă îngrozeşte, vă spun drept. Mi-e o teamă de mor pentru că este examenul unde subiectivitatea este baremul de corectare şi nu ştiu cum să mă împac cu asta. Din nou, o chestie nedreaptă, dar nu ai ce să faci, acesta e sistemul şi depinzi de el.

Nu contează că tona de materie pe care o introduci în creieraşul terfelit deja de 12-13 ani de luptă pentru acea nenorocită notă, este suprasaturat de teoria teoriei, de definiţia TEXTULUI ca fiind UN ANSAMBLU DE SEMNE (de parcă nu ştii ce este textul şi trebuie să demonstrezi că poţi da definiţia unui lucru atât de banal), nu contează că tu ştii să aplici anumite chestii, nu contează că nu te mai întreabă ABSOLUT NIMENI după examen, în toată viaţa, lucruri ca ce este TEXTUL sau câte categorii de texte există conform 50 de cercetători care au mai adăugat câte un ceva care li s-a părut lor interesant.

În sfârşit, respir, mă înarmez cu răbdare, cu frică şi păşesc. Fiind un examen mare, trag tare şi învăţ, încerc să acopăr tot, deşi e cam greu să te descurci cu gândul că viitorul tău depinde de trecerea acelui examen. Atenţie… am scris de trecerea examenului, nu de nota cu care trec. Din punctul meu de vedere pot iau 6 pentru că tot ce mă interesează e să trec de partea cealaltă a gardului. Atât. Să supravieţuiesc pentru că nimeni, în viaţă, nu o să se uite la notele pe care le iei în şcoală, nimeni nu o să se uite cu ce note ai trecut examenele mari, absolut nimeni nu o să te întrebe dacă ai copiat sau nu când aveai 10,13 sau 15 ani.

Totul se rezumă la nota pe care ceilalţi ţi-o dau ca om, notă pe care nu o capeţi la lucrări sau prin teoria pe care ai îndesat-o cu pisălogul, ci prin experienţa de a observa şi de a învăţa să te descurci, să creşti, prin calităţile pe care le ai, prin modul în care acţionezi, prin modul în care aplici cunoştinţele şi aşa mai departe.

Dacă există, totuşi, cineva care te etichetează prin prisma unei note de la un examen teoretic… (şi întotdeauna există, vă spun eu) să spunem că poţi să îţi dai seama ce fel de om este şi acela este momentul în care judecătorul poate deveni cel care este judecat.

6 thoughts on “istoria copiatului si (i)relevanta notelor

  1. E un subiect foarte complex, dar sunt de acord cu tine. Sunt atatea de zis incat imi vine sa dau un reply de 2 pagini :)) Ce-i drept trebuie sa existe o motivatie de a invata si alta in afara de note (si nici asta in ultimul timp) nu prea mai exista daca esti nevoit sa inveti ceva ce nu iti place. Ca de diferentiat elevii/studentii, nu ii diferentiaza mereu in mod corect. Desi generatia asta nici sa copieze nu se mai deranjeaza, “Lasa ba, hai in club, ca trec eu clasa” Trist…

  2. Sunt materii unde nu poți avea parte practică, orice ai face (sau acele probe practice se bazează tot pe bibliografie și metode de cercetare, adică lucruri… teoretice). Pe de altă parte, trebuie să facem deosebirea dintre licee, școli profesionale, facultăți și școli vocaționale.

    Am învățat de-a lungul timpului că, dacă înțelegi DE CE faci așa un anumit lucru, îl faci mai bine.

    Prin țările pe unde am fost, studenții nu consideră că există părți teoretice și practice, ci cursuri cu anumite finalități. N-am auzit prin Franța sau Belgia la vreun student că urăște teoria și că adoră practica. Cele două merg împreună armonios, dacă proful are unele abilități pedagogice.

    Un principiu de bază în pedagogie este că trebuie să evaluezi cursantul de-a lungul cursului, în diverse momente, prin diverse metode. Ăla a rostul mediei dintre notele pe teste scrise, eseuri, analize și probe practice. Este ca în psihologie, unde nu poți cunoaște ce e în mintea unui om dintr-o singură ședință, ci din cîteva zeci, întinse pe mulți ani. Altfel apare efectul de halou.

    Mai e și o implicație românească: de ce și pe ce bani să facă proful chestii practice? Îi dă statul bani să-și cumpere cărțile necesare, markerele, cartonul, laptopul, proiectorul, materialele în general? Nu-i dă. Dar îl răsplătește tăindu-i din salariu. Așa că proful va spune: “ia să stau cuminte, să dau cu teoria înainte, să-mi fac norma și să primesc nimicul de salariu fără să am bătăi de cap”.

    • Aici e vorba şi despre profesor, cât de mult îi place ceea ce face. Dacă îi place mult, se implică şi se descurcă cu ce are. Am multe exemple de dat în care profesorii îşi ţineau cursurile cu nimic, cu mâinile în buzunar, discutând cu elevii şi construindu-le atât teoria cât şi practica, doar vorbind cu ei. Fireşte, sunt mai mulţi factori de luat în calcul, e un subiect complex, după cum spuneam… Eu am studiat ca elev metodele profesorilor şi am putut vedea ce efect au asupra mea unii şi alţii, apoi am tras concluzii şi am putut face diferenţa dintre un profesor pasionat de ceea ce face şi unul care o face cu silă, care urmăreşte doar “să îşi facă norma şi să primească nimicul de salariu”.

        • repet, există metode, trebuie să existe şi voinţă. la ce foloseşti laptop-ul? prezentări presupun. poţi face prezentările şi le poţi trimite prin mail ca să nu te mai cari cu laptop-ul, dar cred că elevii au nevoie mai mult de interacţiune decât de prezentări… părerea mea. dar am ajuns offtopic. vorbeam despre note 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *