Individualism – intre onoare si oroare

De o vreme sunt în permanentă căutare a unui ceva. Nu știu exact cât de palpabil e, dar cred că are o vagă legătură cu individualismul dus la extrem pe care îl întâlnești în ziua de azi. Îl întâlnești în familii, în școli, în medii de afaceri e aproape obligatoriu- fiecare om pentru insula sa.

Poate nu se întâmplă frecvent să fiu înconjurată de negativism, însă e suficient de mult cât să nu îmi placă. Aș vrea să fie adevărat ce cu ușurință mi-ar spune cineva fără să gândească de două ori, cineva care aruncă vorbele de parcă ar fi niște boabe de porumb în care nu crede: poate ce te nemulțumește la ceilalți e ceea ce te nemulțumește la tine de fapt.

Un bumerang. O filosofie. Poate un adevăr sau poate nu. Sigur că există o parte care mă deranjează la mine pe lângă idealism, mă deranjează că îmi pasă de atâtea lucruri și că simt nestăvilita poftă de schimbare. Însă schimbarea vine la momentul oportun dictat de altcineva, nu neapărat de mine. Are lumea nevoie de o schimbare în bine sau am eu nevoie de o schimbare în bine? Mă uit în oglindă și număr firele albe de pe cap, pentru anii care au trecut nu-mi mai ajung degetele și ticurile nervoase se înmulțesc considerabil.

Înot în gânduri repetitive, cui să le spun nu am fiindcă fiecare individ e închis în propria temniță, în propria viață, cu propriile probleme. Cheia o poartă la sân, să nu i-o smulgă careva, deși e un gând absurd având în vedere că nu e nimeni acolo oricum. Până și cei care se bucură sincer pentru tine, găsesc un motiv să arate că de fapt sunt o monedă contrafăcută.

De ce am scris de fapt vorbăria asta? Pentru că mă zbat să înțeleg de ce sunt oamenii așa individualiști în ziua de azi, când ar trebui să fim, prin natura noastră, uniți ca specie. Și totuși parcă luptăm ca nebunii să ne marcăm teritoriile, suntem sălbatici și nu reușim să comunicăm deschis de frică să nu ne arătăm slăbiciunile. Pe de o parte e onorabil să lupți cu atâta îndârjire, pe de alta e trist să folosești asemenea arme precum ignoranța.

Nici familiile nu mai sunt ce au fost, nici prietenii nu mai sunt ce au fost, iar eu nu încerc să mă plâng sau să spun că e rău sau bine, căci fiecare crede/reacționează/spune ce simte. Încerc doar să mă adaptez și, din nou, deși adaptabilitatea se presupune că e în natura mea, nu reușesc.

 

One thought on “Individualism – intre onoare si oroare

  1. Pingback: Supravietuirea cu o inima de LEU

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *