inca una despre bicicleta, accidente si reguli

Ceea ce probabil nu v-am spus până acum e că am învățat foarte greu să merg pe bicicletă. Cam în câțiva ani dacă îmi aduc bine aminte și nu era o problemă de echilibru, ci îmi era frică mereu să pun al doilea picior pe pedală. Verișoară mea se săturase săraca să mă tot învețe, așa că de multe ori mă plimbam singură, pe un picior. Îmi luam avânt până se oprea bicicleta cu mine, apoi lăsam piciorul stâng jos și mă împingeam iar, mai ceva ca un bolovan.

Asta am numit eu mers pe bicicletă mult timp 😀 Toate până într-o seară de vară (culmea). Îmi aduc aminte perfect, nu știu cum sau prin ce minune. Am pus piciorul pe a doua pedală singură și am mers trei-patru metri, apoi am prins mai mult curaj. Pfai, ce fericită eram!

Bicicleta pe care am exersat era a verișoară mii. Era albastră, cu roți puțin mai mari. Pe ea am luat cele mai mari trânte posibile, toate din cauza mea, fără ca mașinile să fie implicate – asta apropo de ce întreba Cabral.

De asemenea, îmi aduc aminte că am și cauzat un mic accident când am ieșit dintr-un garaj fără să mă asigur și am tăiat calea unui alt biciclist. A căzut, dar n-a pățit nimic grav. N-o să uit niciodată privirea aia plină de ură pe care mi-a făcut-o cadou pe bună dreptate. Și eu am fost luată atât de mult prin surprindere că nici măcar n-am mai avut glas să spun un ”scuze”. Am tăcut, puțin șocată că exact în momentul ăla a trecut cineva cu bicicleta, pentru că era un loc destul de pustiu.

Și am mai accidentat pe cineva cu bicicleta – un pui de găină 😀 . Dar despre asta vă povestesc altă dată.

Cea mai mare căzătură am luat-o la un viraj. Trebuia să întorc, aveam suficient loc să fac o buclă mare, dar am tras de ghidon prea mult și m-am dus ca toporul într-o parte. Zbuf! Am ajuns acasă cu sângele șiroind pe picior, dar nu plângeam, pentru că eram destul de mare să îmi dau seama că nu rănile alea dor cel mai mult, că alea chiar trec cu vremea și că e bine să mai strângi și din dinți.

M-am spălat singură pe picior și mi-am dat cu apă oxigenată. Și acum îmi aduc aminte cum sfârâia. În sfârșit, juliturile și vânătăile erau la ordinea zilei, dar rana aia a fost cea mai mare din câte îmi aduc aminte. După întâmplare am prins frică de viraje și întorceam bicicleta ușurel, uneori chiar mă dădeam jos.

Nu mai merg pe bicicletă în mod regulat, dar am niște reguli proprii ca să evit accidentele în rarele dăți când mă urc la ghidon. De exemplu, stau de multe ori cu degetul pe frână pentru orice eventualitate și încerc să semnalizez regulamentar când depășesc sau schimb banda. Pe asta cu semnalizarea am învățat-o odată cu școala de șoferi, habar n-aveam cum semnalizează bicicliștii. Acum mi se pare cool, nu știu de ce 🙂 Nu ascult niciodată muzică în timp ce-s la volan, d-apoi pe bicicletă, asta e chiar periculos și da, dacă aș ieși mai des mi-aș pune lumini multe pe biclă 😀

Pe bicicleta albastră de care vorbeam mai sus aveam niște steluțe multicolore, fosforescente, tare îmi mai plăceau și unele mai și zornăiau fin în mers. Parcă avea și o goarnă pe post de claxon, dar cel mai mult mi-a plăcut clopoțelul pe care mi l-a luat tata când mi-am luat prima bicicletă. Aveți mai jos și o poză cu el. Hightech, ce să mai.

[Articolul este inspirat de și pentru Concursul Bicicleta Roșie]

P.S. Anul trecut am scris Sfaturi pentru bicicliști!

2 thoughts on “inca una despre bicicleta, accidente si reguli

  1. Pingback: o culoare, doua pedale

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *