gigabitii mintii mele

Iar am ajuns într-un lift, tremură din toate încheieturile și e slab luminat. Ușa cu numărul 54 e veche, ușor roasă pe la colțuri, am inima îndoită, urmează să trec pragul. Mă uit de jur împrejur și încerc să acaparez cu mintea tot, să cuprind totul, dar parcă nu mai încape, nu mai am sertare decât în inimă. Așa că te așez acolo și pe tine, și camera, și tot. Să mă ierți și tu, nu mai am spațiu de stocare disponibil.

Așa cum mă uitam la vraful de lucruri, puse grămadă unele peste altele, așa mă uit acum în trecut. Unde am fost, ce am făcut, oamenii prin care am trecut, mă simt ca un om bătrân care-și strânge viața într-o carte, într-o suflare. Un bătrân care deschide ușa cu greu și rămâne pe verandă pierdut agale în aerul unei dimineți răcoroase de vară. Dar eu mă pierd în aerul de iarnă care-mi mângâie creștetul și îmi sărută fruntea, mă pierd repede în trecut și parcă mă așez într-un fotoliu ros de molii și privesc zilele cum trec.

Toate zilele trec pe nesimțite, atât de firesc și de idiot și până să apuc să strig după Timp ”Hey, hey! Stai așa, de ce fugi? Încet nu poți să mergi?” el nu mai e. El niciodată nu mai e, el întotdeauna fuge, fuge, fuge, nu-l dor picioarele și nu se oprește să bea apă. Timpul nu-i un tip modest, se crede super erou. Teoretic, ar fi trebuit să intru în atmosfera sărbătorilor de iarnă, teoretic ar trebui să mă acomodez cu ideea că vine Crăciunul, că vine Revelionul, de fapt, ar trebui să mă acomodez cu ideea că a mai trecut un an. Dar nu pot și nici nu vreau, fiindcă abia am apucat să văd 2012 la față, abia am reușit să îi disting trăsăturile și acum și el, ca și 2011, pleacă la fel de repede cum a venit.

Am în minte enorm de mulți oameni alături de care am trăit clipe. Unele intense, unele frumoase, unele mai puțin frumoase, îmi vine să îi salut, să vorbesc cu ei, poate-poate aducem vremurile alea înapoi, poate-poate putem să revedem și resimțim clipele, poate-poate ne-om transforma în clepsidre luminoase sau în frunze de toamnă.  Sau poate ne transformăm în lupi însetați și înfometați de iubire și senzații, așa cum am fost.

– Bună, ce faci?

– Bine, ce să fac, mă simt precum o caracatiță crudă într-o pungă sigilată etanș care urmează să fie vândută într-un hipermarket. Nu pot face nimic, nu mă pot mișca, nu pot respira. Îmi aștept cumpărătorul, va purta numărul 2013.

Nu mă plâng, că n-am de ce, încerc doar cu disperare să cuprind anul. Încerc să mă împac cu faptul că lunile au trecut, că iarna, primăvara, vara, toamna au trecut și acum am revenit în iarnă. Moșnegii-și plâng tinerețea, eu n-am cum să plâng asta deocamdată, fiindcă ar fi absurd, dar tot îmi vine să plâng ceva. Nu știu ce, poate urmele pe care le-ați lăsat în mine, poate alfabetele inimilor voastre care au rămas printate pe inima mea cu cerneală de vise și fapte. Am obosit să pulsez amintiri, am obosit să pulsez speranțe, am obosit obosit să mă uit la prezentul ăsta așa de scurt și să mă gândesc la viitorul ăsta atât de incert. Aș vrea să fie simplu să mă uit la voi, să vă înțeleg, aș vrea să fie simplu să vă iubesc, dar nu e ușor, e copleșitor și sinistru. În final sunt tot eu pe verandă, singură ca întotdeauna, în dimineața de octombrie (deși putea să fie la fel de bine iulie), cu cana de cafea în mână și articolele de scris în minte. Am dormit puțin azi-noapte și o să fie iar cald. Nu vreau să uit nimic, mi-e tare teamă că uit și acum am încă un an de stocat, unde o să încapă tot? Nu prea știu ce fac sau ce scriu. Să mă iertați, dar nu mai știu.

”Lumea ar zice: “E tot nebun …”,
nestiind ce aproape sunt de tacere
Cand as fi vrut sa fiu atat, atat de bun !…

Sigur nici n-ai sa ma citesti, nici n-ai sa vii.
Sa fi stiut ca scrisoarea sub ochi o sa-ti cada,
as fi incercat mai bine – si n-as fi putut scri,
in iarna cu argint de zapada …

Odata, insa, are sa ma inteleaga …
Puternic am sa-i cad in genunchi – pentru iertare
Eu fiind in agonie, o sa-mi zica:
“Sunt a ta pe viata-ntreaga”
Nu! Doctoriile imi dau iar aiurare.

Fiindca altfel nu poate sa fie,
fiindca de ce m-ar iubi vreodata?
Destul cand pentru ea e buna si curata …

Cum sunt fulgii, albi in vijelie …” (Maniu, Adrian – Iarna cu zapezi de argint …)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *